Arthur Clarke - Grădina din Rama

Liftul îi lăsase la nivelul podelei chiar în afara unei porțiuni a habitatului uman. Învelișul lui Rama era în fața lor. În timp ce se îndepărtau de lift, îi verificară grosimea.

— În jur de două sute de metri, observă Richard, răspunzând la o întrebare pe care și-o puseseră încă din primele zile petrecute în Rama.

— Ce va fi sub habitatul nostru, în înveliș? întrebă Nicole.

Vulturul ridică trei din cele patru degete ale sale, arătând prin asta că ei cereau o informație de Nivelul 3. Ambii oameni râseră.

— O să mergeți cu noi? îl întrebă Nicole pe Vultur după câteva clipe.

— În sistemul vostru solar? Nu, nu pot, deși recunosc că ar fi interesant.

Îi conduse spre o zonă cu activitate intensă. Zeci de roboți lucrau la o structură mare, cilindrică, înaltă de șaizeci de metri.

— Aceasta este principala uzină de reciclare a lichidelor, explică Vulturul. Toate lichidele ce curg prin conductele și canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanțelor chimice sunt reținute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată și făcută absolut inaccesibilă. Tehnologia folosită în ea depășește cu mult nivelul vostru de dezvoltare.

Suiră după aceea pe o scară, în habitat. Îi însoți într-un tur exhaustiv arătându-le în fiecare sector caracteristicile principale ale zonei respective, iar apoi, fără pauză, comandă unui robot să-i transporte în următorul sector adiacent.

— Ce vreți să facem aici? întrebă Nicole după câteva ore, când Vulturul se pregătea să-i ducă în altă parte a viitorului lor cămin.

— Nimic anume. Aceasta va fi singura voastră vizită în Rama propriu-zisă. Voiam să aveți idee despre dimensiunea habitatului, în cază că simțeați nevoia să fiți la curent cu proiectarea. În Modulul de Locuit avem un model la scara 1:2000 — tot restul muncii noastre va fi realizat acolo. Acum putem pleca oricând doriți.

Nicole se așeză pe o ladă din metal cenușiu și se uită în jur. Numărul și varietatea roboților erau suficiente pentru a o face să se simtă amețită. Se simțise copleșită din clipa în care pășise pe balconul fabricii, iar acum era absolut năucită. Întinse mâna spre Richard.

— Ştiu că ar trebui să studiez ceea ce văd, iubitule, dar nimic din toate astea nu mai are logică. Sunt absolut saturată.

— Şi eu, mărturisi Richard. N-aș fi crezut vreodată că-i posibil să existe ceva mai uluitor și mai amețitor decât Rama, dar uzina asta este în mod sigur.

— Te-ai întrebat, de când am pus piciorul aici, cum trebuie să arate șantierul care a construit locul ăsta? întrebă Nicole. Mai mult, imaginează-ți linia de asamblare a Bazei de Tranzit.

— Putem continua așa la infinit, râse Richard. Dacă Baza de Tranzit este într-adevăr o mașinărie, așa cum pare, este în mod sigur o mașinărie de un ordin superior lui Rama. Probabil că Rama a fost proiectată aici. Ea este controlată, aș zice, de Baza de Tranzit. Dar cine a creat și controlează Baza de Tranzit? O făptură ca noi, rezultat al evoluției biologice? Mai există ea, în vreun sens pe care să-l putem înțelege, sau a devenit alt gen de entitate, mulțumită să-și facă influența simțită prin existența acestor uimitoare mașini pe care le-a creat? Se așeză lângă soția sa.

— E prea mult pentru mine. Cred că și eu sunt saturat… Să ne întoarcem la copii.

Nicole se aplecă și-l atinse pe braț.

— Ești un bărbat foarte deștept, Richard Wakefield. Ştii că ăsta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc.

Un robot mare, semănând cu un moto-stivuitor cu furcă, trecu prin apropierea lor, ducând niște suluri de foi metalice. Richard clătină din cap de uimire.

— Mulțumesc, scumpa mea, rosti el după o pauză. Şi eu te iubesc.

Se ridicară și-i făcură semn Vulturului că erau gata de plecare.

În noaptea următoare, în Modulul de Locuit, atât Richard cât și Nicole mai erau încă treji la treizeci de minute după ce făcuseră dragoste.

— Ce este, dragule? întrebă Nicole. S-a întâmplat ceva?

— Azi am avut încă o perioadă de încețoșare. A durat aproape trei ore.

— Dumnezeule! Nicole se ridică în capul oaselor. Acum te simți bine? Să aduc scanerul, să văd dacă pot spune ceva din biometria ta?

— Nu, clătină Richard din cap. Aparatul tău nu mi-a înregistrat niciodată încețoșările. Dar asta chiar m-a neliniștit. Mi-am dat seama cât de neputincios sunt în timpul lor. Abia dacă pot funcționa cât de cât, darămite să vă ajut pe tine sau copiii în vreun moment de criză. Asta mă sperie.

— Îți amintești cum s-a declanșat?

— Sigur că da. La fel ca întotdeauna. Mă gândeam la călătoria noastră la Hangar, mai ales la celălalt habitat Fără nici o legătură, am început să-mi amintesc câteva scene din odiseea mea și apoi, brusc, s-a lăsat ceața. Nu sunt convins că te-aș fi recunoscut în primele cinci minute.

— Îmi pare rău, iubitule…

— E aproape ca și cum ceva îmi monitorizează gândurile. Iar când ajung la o anumită parte a amintirilor mele, atunci bum, mi se dă un fel de avertisment.

Richard și Nicole rămaseră tăcuți aproape un minut După aceea, Nicole spuse:

— Când închid ochii, mai văd încă toți roboții ăia forfotind prin Rama.

— Şi eu.

— Şi totuși, încă mi-e greu să cred că scena aceea a fost reală și nu ceva ce am visat sau am văzut într-un film. Am trăit o viață absolut incredibilă în acești ultimi paisprezece ani, nu-i așa? zâmbi Nicole.

— Absolut, răspunse Richard, întorcându-se pe-o parte, în poziția lui favorită de somn. Şi cine știe? S-ar putea ca partea cea mai interesantă să vină abia de acum încolo.

Modelul holografic al Noului Eden era proiectat în mijlocul sălii de conferințe la scara 1:2000. În interiorul lui Rama, habitatul Pământ avea să ocupe, în fapt, o zonă de o sută șaizeci de kilometri pătrați în Câmpia Centrală, începând chiar vizavi de partea inferioară a punții nordice. Avea să măsoare douăzeci de kilometri lungime de jur împrejurul cilindrului, opt kilometri lățime pe direcția paralelă cu axa de rotație a cilindrului, și opt kilometri înălțime de la podeaua coloniei până la plafon.

Oricum, modelul Noului Eden din Modulul de Locuit, pe care Vulturul, Richard și Nicole îl foloseau pentru munca de proiectare, avea o dimensiune mai accesibilă. Încăpea ușor în sala mare, iar proiecțiile holografice îi ajutau pe proiectanți să umble ușor prin diversele structuri. Schimbările se făceau folosind subsecvențele proiectate pe calculatorul care funcționa pe baza comenzilor vocale ale Vulturului.

— Iar ne-am răzgândit, spuse Nicole, începând a treia ședință maraton de proiectare cu Vulturul și încercuind cu „lanterna” ei neagră un grup de clădiri din mijlocul coloniei. Acum considerăm că nu-i bine să avem totul într-un singur loc, cu toți oamenii stând unul peste altul.

Richard și cu mine credem că ar fi mai bine dacă zonele de locuit și prăvălioarele ar fi în patru sate distincte, aflate în colțurile dreptunghiului. Doar clădirile folosite de toți coloniștii vor fi în complexul central.

— Bineînțeles, interveni Richard, că noua noastră concepție va schimba complet cursul traficului, precum și amplasările parcurilor, Pădurii Sherwood, Lacului Shakespeare și Muntelui Olimp. Toate elementele inițiale pot fi totuși cuprinse în actualul nostru proiect pentru Noul Eden. Poftim, uitați-vă la schița asta, ca să vedeți unde am mutat totul.