Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Pasarela din lungul canalului se termina cu niște trepte care urcau spre o bandă periferică ce înconjura întregul pentagon. Aceeași configurație se găsea și de cealaltă parte a canalului; în acel moment, un biot centiped folosea banda periferică pentru a trece dintr-o parte a canalului în cealaltă, ca pe un pod.

— Unde crezi că se duce? întrebă Nicole în timp ce se dădeau la o parte pentru a-i permite biotului să treacă.

— Poate la New York, răspunse Richard. În lungile mele plimbări de dinaintea masacrării avianilor mi s-a întâmplat uneori să văd câte unul în depărtare.

Se opriră în fața singurei uși a pentagonului, care era pe partea dinspre canal a clădirii.

— Intrăm? întrebă Nicole.

Richard dădu din cap și împinse ușa mică. Nicole se aplecă și intră în clădire. Se pomeniră într-o încăpere mare, bine luminată, cu un volum de aproximativ o mie de metri cubi, cu tavanul aflat la cinci metri deasupra podelei. Pasarela lor se afla la doi-trei metri deasupra podelei, așa că Richard și Nicole puteau să urmărească majoritatea activităților ce se desfășurau sub ei. Muncitori bioți roboți pe care nu-i mai văzuseră, fiecare proiectat pentru o anumită sarcină, descărcau cele două barje din încăpere, sortând încărcătura conform unui plan prestabilit. Multe din piesele individuale din stive erau încărcate pe bioții-camion, care dispăreau pe una din ușile din spate o dată ce erau plini.

După câteva minute de observare, Richard și Nicole își continuară drumul pe pasarelă până în locul în care aceasta se intersecta, chiar deasupra centrului încăperii, cu o altă potecă. Richard se opri și făcu niște însemnări în computer.

— Presupun că planul general e la fel de simplu cum arată la prima vedere, îi spuse el lui Nicole. Putem s-o luăm fie la stânga, fie la dreapta — indiferent pe unde am lua-o, intrăm în altă aripă a pentagonului.

Nicole alese pasarela din dreapta, pentru că bioții-camion despre care credea că duc piese de schimb pentru bioții centipezi plecaseră în direcția aceea. Și nu se înșelase. De îndată ce Richard și Nicole intrară în a doua încăpere, care avea exact aceleași dimensiuni ca prima, își dădură seama că pe podeaua de sub ei se fabricau atât un biot centiped cât și un biot crab. Se opriră și urmăriră procesul timp de câteva minute.

— Absolut fascinant, spuse Richard, terminând diagrama fabricii de bioți pe computer. Mergem?

Când Richard se întoarse spre Nicole, ea îl văzu că face ochii mari.

— Nu te uita acum, spuse el liniștit o secundă mai târziu, dar să știi că avem companie.

Nicole se răsuci și se uită în spate. În cealaltă parte a încăperii, la patruzeci de metri în spatele lor pe pasarelă, o pereche de octopăianjeni se apropia încet. Richard și Nicole nu le auziseră zgomotele distinctive, asemănătoare cu târâirea unor perii metalice, din cauza vacarmului din fabrica de bioți.

Octopăianjenii se opriră când își dădură seama că oamenii i-au observat. Inima lui Nicole bătea cu furie. Își amintea clar ultima ei întâlnire cu un octopăianjen, când o salvase pe Katie din adăpostul octozilor din Rama II. Și atunci, ca și acum, primul ei impuls fusese să fugă.

Îl apucă pe Richard de mână și amândoi se uitară lung la extratereștri.

— Să fugim, spuse ea în surdină.

— Și eu sunt la fel de înspăimântat ca și tine, dar hai să mai stăm puțin. Ei nu se mișcă. Vreau să văd ce au să facă.

Richard se concentră asupra octopăianjenului din frunte și-și schiță cu atenție în minte imaginea lui. Corpul aproape sferic era cenușiu închis, cu un diametru de circa un metru și cu o fantă verticală lată de douăzeci sau douăzeci și cinci de centimetri, care ducea de sus până jos, unde corpul se desfăcea în opt tentacule negre cu auriu care se răsfirau pe podea, fiecare având doi metri lungime. În interiorul fantei verticale erau multe protuberanțe și încrețituri necunoscute {Aproape sigur senzori , se gândi Richard), dintre care cea mai mare era reprezentată de un grup de lentile dreptunghiulare conținând un anume tip de lichid.

Pe când cele două perechi se uitau una la alta, o bandă lată de un purpuriu aprins începu să se miște rapid în jurul „capului” octopăianjenului conducător. Banda asta izvora din una din marginile paralele ale fantei verticale; se mișcă în jurul capului, dispărând în marginea opusă a fantei. Fu urmată la câteva secunde de o a doua bandă complicat colorată, compusă din fâșii roșii, verzi și câteva fără culoare, care făcu și ea aceeași călătorie în jurul capului octopăianjenului.

— Exact asta s-a întâmplat când Katie și cu mine ne-am întâlnit cu octopăianjenul ăla, spuse Nicole cu nervozitate. Katie spunea că ne vorbește.

— Dar n-avem cum să știm ce spune, replică Richard. Faptul că poate să vorbească nu înseamnă că n-o să ne facă rău…

În timp ce octopăianjenul conducător continua să vorbească în culori, Richard își aminti dintr-o dată un episod din anii de dinainte, din perioada odiseei lui pe Rama II. La vremea aceea stătea întins pe o masă, înconjurat de cinci sau șase octozi, toți cu modele colorate pe cap. Richard își aminti cu claritate groaza pe care o simțise în timp ce se uita cum niște creaturi foarte mici, aparent controlate de octopăianjeni, se târau și-i intrau în nas.

Lui Richard începură să-i zvâcnească tâmplele de durere.

— Cu mine n-au fost deloc drăguți, îi spuse el lui Nicole. Când au…

În acel moment, ușa din capătul îndepărtat al încăperii se deschise și intrară alți patru octopăianjeni.

— Ajunge, spuse Richard simțind că Nicole se încordează. Cred că e timpul să o luăm spre ieșire.

Se îndreptară repede spre centrul încăperii, unde pasarela, la fel ca în camera anterioară, se unea cu drumul ce ducea în afara clădirii. Cotiră spre ieșire, dar se opriră după câțiva pași. Și pe ușa asta veneau alți patru octopăianjeni.

Richard și Nicole se răsuciră, se întoarseră pe pasarela principală interioară și o luară la fugă în direcția celei de a treia aripi a pentagonului. De data asta alergară întins, fără să cotească spre ieșire, până ajunseră în interiorul celei de-a patra aripi. În sectorul ăsta era întuneric beznă. Încetiniră și Richard scoase lanterna ca să cerceteze împrejurimile. Pe podeaua de sub ei se găseau instalații cu aspect sofisticat, dar nici un fel de activitate.

— Să încercăm iar să ieșim? întrebă Richard băgând la loc lanterna în buzunarul de la cămașă.

— Da.

Se luară de mână și alergară spre intersecție, unde cotiră la dreapta și se îndreptară spre ieșirea din pentagon.

Câteva minute mai târziu se aflau într-un coridor întunecat, pe un teritoriu complet necunoscut. Amândoi erau epuizați. Nicole respira cu greutate.

— Richard, trebuie să mă odihnesc. Nu pot alerga așa, întruna.

Merseră repede vreo cincizeci de metri pe coridorul întunecat și pustiu. Văzură în stânga lor o ușă. Richard o deschise cu precauție, se uită înăuntru și cercetă încăperea cu lanterna.

— Trebuie să fie un fel de cameră de depozitare, spuse el. Dar acum e goală.

Richard intră în încăpere, se uită pe ușa din spate într-o altă cameră goală, apoi se întoarse după Nicole. Se așezară cu spatele lipit de perete. După câteva secunde, Nicole spuse:

— Iubitule, când ne întoarcem în adăpostul nostru vreau să mă ajuți să-mi fac un consult la inimă. În ultimul timp am niște dureri ciudate.

— Acum te simți mai bine? întrebă Richard îngrijorat.