Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Richard, dacă nu te superi, putem să revenim la obiectivul nostru principal? Sau ai uitat că nu știm pe unde să ne întoarcem în adăpostul nostru?

— Numai puțin, spuse Richard. Vreau să văd ce iese din boilerul activ aflat cel mai aproape de noi. Poate că, văzând rezultatul, după ce am văzut deja ce a intrat, am să pot deduce genul de proces care are loc între timp. Nicole clătină din cap.

— Uitasem cât ești de însetat de cunoștințe. Dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit, numai tu te-ai opri să studiezi o plantă nouă sau un animal necunoscut chiar dacă te-ai rătăci de tot în pădure.

În partea opusă a imensei săli, Nicole găsi un alt culoar lung. După o oră îl convinse în sfârșit pe Richard să părăsească fascinanta fabrică extraterestră. N-aveau de unde să știe unde ducea acest nou culoar, dar era singura lor speranță. Merseră și tot merseră. De fiecare dată când Nicole obosea sau devenea deprimată, Richard îi ridica moralul preamărind minunile pe care le văzuseră de când părăsiseră adăpostul lor.

— Locul ăsta e absolut uimitor, nemaipomenit! spuse el la un moment dat, entuziasmat la culme. Mintea mea nu poate să judece ce înseamnă toate astea… nu numai că nu suntem singuri în universul ăsta… dar nici măcar nu ne aflăm în vârful piramidei, privitor la înzestrare…

Richard continuă pe tonul ăsta entuziasmat până când, într-un târziu, când erau amândoi aproape sfârșiți, văzură în fața lor o bifurcație a coridorului. Din cauza unghiurilor, Richard fu sigur că se întorseseră la Y-ul inițial, aflat la doar doi kilometri de adăpostul lor.

— Uraaa! strigă Richard prinzând viață. Uite, aproape am ajuns acasă.

În momentul acela Nicole auzi ceva care o făcu să rămână stană de piatră.

— Richard, stinge lumina! strigă ea.

El se răsuci rapid, mai să cadă, și stinse lanterna. După câteva clipe nu mai avură nici o îndoială. Zgomotul de perii târâite devenea mai puternic.

— Fugi! țipă Nicole, țâșnind cu toată viteza de lângă soțul ei.

Richard ajunse la bifurcație cu doar cincisprezece secunde înaintea primului octopăianjen. Extratereștrii veneau din canal. În timp ce fugea de ei, Richard se răsuci și aprinse lanterna, luminând în spate. În acea clipă văzu cel puțin patru modele colorate mișcându-se în întuneric.

Aduseră în Camera Albă toată mobila pe care o putură găsi și creară o baricadă de-a curmezișul părții de jos a ecranului negru. Timp de mai multe ore stătură la pândă, așteptându-se ca în orice clipă ecranul să se ridice și adăpostul lor să fie invadat de octopăianjeni. Dar nu se întâmplă nimic. În cele din urmă, le lăsară pe Ioana și Eleanor de pază în Camera Albă și-și petrecură noaptea în camera în care erau Tammy și Timmy.

— De ce n-au venit octopăianjenii după noi? întrebă Richard a doua zi, în zori. Sunt aproape sigur că ei știu că ecranul se ridică automat. Dacă ar fi venit până în capătul coridorului…

— Poate că n-au vrut să ne sperie din nou, îl întrerupse cu blândețe Nicole.

Richard se încruntă și-i aruncă o privire cinică.

— Totuși, n-avem nici o dovadă fermă că octopăianjenii sunt ostili, în ciuda faptului că-ți amintești că ai fost prost tratat când ai fost prizonierul lor, în timpul odiseei tale din trecut… Nici lui Katie, nici mie nu ne-au făcut nici un rău, deși puteau ușor s-o facă. Și, până la urmă, mi te-au dat înapoi.

— La vremea aceea eram în comă profundă, replică Richard. Și nu le mai foloseam ca subiect de testat… În plus, cum a fost cu Takagishi? Sau cu atacurile lor asupra prințului Hal și a lui Falstaff?

— Fiecare din incidentele astea are o explicație plauzibilă, fără esență ostilă. Tocmai asta e atât de derutant. Să presupunem că Takagishi a murit de atac de cord. Să mai presupunem că octozii i-au conservat și împăiat corpul ca să-l folosească drept material didactic pentru instruirea altor Octopăianjeni… Poate că și noi am fi făcut la fel…

Nicole se opri, apoi continuă:

— Iar atacul, cum îl numești tu, asupra prințului Hal și a lui Falstaff s-ar putea să fi fost doar o neînțelegere… Dacă roboțeii tăi au hoinărit și au intrat într-un loc foarte important, poate un cuib sau echivalentul unei biserici la octopăianjeni? Era firesc ca octozii să-și apere un sector vital.

— Sunt nedumerit, spuse Richard după un moment de ezitare. Acum îi aperi pe octopăianjeni… dar ieri fugeai de ei chiar mai repede decât mine.

— Da, răspunse gânditoare Nicole. Recunosc că eram îngrozită. Am presupus instinctiv că sunt ostili și am fugit. Astăzi îmi e rușine de mine. Noi, oamenii trebuie să ne folosim rațiunea ca să înăbușim reacțiile instinctive… Mai ales tu și cum mine. După tot ce am văzut în Rama și la Baza de Tranzit, ar trebui să fim imuni la xenofobie.

Richard zâmbi și dădu din cap.

— Așadar, acum sugerezi că s-ar putea ca octopăianjenii să încerce doar să stabilească vreun fel de contact pașnic?

— Poate, răspunse Nicole. Nu știu ce vor. Dar știu că nu i-am văzut niciodată făcând ceva care să fie ostil dincolo de orice îndoială.

Richard se uită pe pereți, distrat, timp de câteva secunde, apoi își frecă fruntea.

— Aș vrea să-mi pot aminti mai multe detalii din perioada cât am stat la ei. Încă mai am dureri de cap năprasnice când încerc să mă concentrez asupra acelui episod din viața mea — numai atunci când mă aflam în interiorul sesilei, durerea nu însoțea amintirile despre octopăianjeni.

— Odiseea ta a avut loc cu mult în urmă, spuse Nicole. Poate că și octopăianjenii sunt capabili de a învăța și acum au adoptat o altă atitudine față de noi.

Richard se ridică.

— În regulă, spuse el. M-ai convins. Data viitoare când vedem un octopăianjen, n-o să mai fugim. Cel puțin nu imediat, adăugă râzând.

Mai trecu o lună. Richard și Nicole nu mai ieșiră dincolo de ecranul negru și nu mai avură alte întâlniri cu octopăianjenii. Își petreceau zilele având grijă de puii de aviarii (care învățau să zboare) și-și țineau de urât unul altuia. Principalele subiecte de discuție erau copiii lor și trecutul.

— Cred că de-acum suntem bătrâni, spuse Nicole într-o dimineață în timp ce se plimbau prin una dintre cele trei piețe centrale ale New York-ului.

— Cum poți să spui una ca asta? întrebă Richard cu un zâmbet ștrengăresc. Doar pentru că ne petrecem majoritatea timpului discutând despre ce s-a întâmplat demult și cheltuim pentru funcțiile igienice ale corpului mai multă atenție și energie decât pentru sex, înseamnă că suntem bătrâni?

Nicole râse.

— E chiar atât de rău? întrebă ea.

— Nu chiar, răspunse Richard pe un ton glumeț. Încă te mai iubesc ca un școlar… Dar când și când dragostea asta e pusă pe planul doi de junghiuri și dureri pe care nu le aveam înainte… Apropo, nu trebuia să te ajut să-ți faci un control la inimă?

— Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce să mă ajuți. Singurele instrumente pe care le-am adus în trusa medicală pe care am luat-o cu mine când am fugit sunt stetoscopul și sfigmomanometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca să mă consult… N-am găsit nimic neobișnuit, cu excepția unei valve care dă rateuri din când în când, iar dificultățile de respirație n-au mai recidivat. Probabil că de vină au fost emoția și… vârsta, încheie Nicole zâmbind.

— Dacă ginerele nostru cardiolog era aici, ți-ar fi făcut un consult complet.

Câteva minute merseră în tăcere.