Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Da. Nicole zâmbi în întuneric și își sărută soțul. Pe cât de bine e de așteptat după ce am scăpat ca prin urechile acului de un cârd de octopăianjeni.

Nicole dormi agitat, cu spatele lipit de perete și capul pe umărul lui Richard. Avu coșmar după coșmar, trezindu-se de fiecare dată cu o tresărire, apoi ațipind iar. În ultimul coșmar era pe o insulă din ocean, împreună cu copiii. Un val uriaș se îndrepta înspre ei. Nicole era înnebunită, căci copiii erau răspândiți pe toată insula. Cum putea să-i salveze pe toți? Se deșteptă cutremurându-se.

Îl înghionti pe întuneric pe soțul său.

— Richard, trezește-te. Ceva nu e în regulă.

La început Richard nu se mișcă. Când Nicole îl atinse a doua oară, deschise încet ochii.

— Ce s-a întâmplat?

— Am sentimentul că nu suntem în siguranță aici. Cred că ar trebui să plecăm.

Richard aprinse lanterna și plimbă fasciculul de raze prin cameră.

— Nu e nimeni aici, spuse el blând. Și nici nu aud nimic… nu crezi c-ar trebui să ne mai odihnim?

Rămaseră tăcuți o vreme; temerile lui Nicole sporeau.

— Am o presimțire intensă că suntem în pericol, spuse ea. Știu că tu nu crezi în lucrurile astea, dar în ce mă privește au fost aproape întotdeauna corecte.

— Bine, spuse Richard în cele din urmă.

Se ridică și traversă camera, deschise ușa din spate care dădea într-o cameră similară. Se uită înăuntru.

— Nici aici nu e nimic, spuse el după câteva secunde.

Se întoarse și deschise ușa dinspre coridor, pe care intraseră. În clipa în care ușa se deschise, auziră amândoi zgomotul inconfundabil de perii târâite.

Nicole sări în picioare. Richard închise ușa fără zgomot și alergă lângă ea.

— Vino, spuse el în șoaptă. Trebuie să găsim altă cale de a ieși de aici.

Trecură în camera cealaltă, apoi în alta și în alta. Toate erau întunecate și pustii. În timp ce alergau prin teritoriul necunoscut, își pierdură simțul orientării. În cele din urmă ajunseră la o mare ușă dublă din capătul uneia din multele încăperi identice. Richard îi spuse lui Nicole să stea pe loc în timp ce el împingea cu precauție partea stângă a ușii.

— La naiba! exclamă el de îndată ce se uită în cameră. Ce dracu’ e asta?

Nicole veni lângă el și, la lumina lanternei, privi bizarul conținut al camerei. În ea erau îngrămădite niște obiecte mari. Cel mai apropiat semăna cu o amibă mare pe un skateboard, următorul cu o uriașă sferă din împletitură, cu două antene ieșind din mijlocul ei. În cameră nu se auzea nici un sunet și nimic nu se mișca. Richard ridică lanterna mai sus și se uită prin restul camerei aglomerate.

— Mergi înapoi, spuse surescitată Nicole, zărind ceva familiar. În partea aia. La câțiva metri în stânga celeilalte uși.

Câteva secunde mai târziu lanterna lumină patru siluete omenești, îmbrăcate cu costume spațiale și căști, aflate lângă peretele îndepărtat.

— Sunt bioți umani, spuse emoționată Nicole, cei pe care i-am văzut chiar înainte de a ne întâlni cu Michael O’Toole la baza funicularului cu scaune.

— Norton și compania? întrebă neîncrezător Richard simțind pe șira spinării un fior de teamă.

— Pun pariu că ei sunt, răspunse Nicole.

Intrară în cameră și ocoliră în vârful picioarelor obiectele numeroase pentru a se apropia de siluetele în cauză. Îngenuncheară amândoi lângă ele.

— Trebuie să fie un loc de aruncat bioții, spuse Nicole după ce își confirmară că chipul din spatele căștii transparente era într-adevăr o copie a comandantului Norton, care condusese prima expediție ramană. < Richard se ridică și clătină din cap.

— De necrezut! spuse el. Ce caută ei aici?

Plimbă lumina lanternei prin cameră. O secundă mai târziu, Nicole țipă. La nici patru metri depărtare de ea se mișca un octopăianjen, sau cel puțin așa părea în lumina aceea ciudată. Richard veni repede lângă ea. Își dădură repede seama că ceea ce vedeau era doar un biot octopăianjen și izbucniră în râs.

— Acum pot să merg acasă, Richard Wakefield? întrebă Nicole după ce reuși să-și stăpânească râsul nervos.

— Cred că da, spuse Richard zâmbind. Numai să găsim drumul.

Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în labirintul de camere și tuneluri din zona ce înconjura pentagonul, Nicole era tot mai convinsă că nu vor mai găsi niciodată ieșirea. În cele din urmă Richard încetini pasul și începu să introducă informații în computerul său portabil. După aceea reușiră măcar să nu mai meargă în cerc, dar nu întâlniră nici unul din reperele pe care le văzuseră atunci când fugiseră de octopăianjeni.

Începuse deja să-i cuprindă disperarea când dădură peste un mic biot-camion care căra pe un coridor îngust o adunătură de obiecte mici, fără noimă. Richard se mai destinse. Îi spuse lui Nicole:

— Lucrurile astea parcă ar fi făcute pe comandă, la cererea cuiva, ca obiectele care ne sunt nouă livrate în Camera Albă. Dacă mergem în direcția din care a venit biotul, s-ar putea să descoperim unde sunt fabricate toate obiectele noastre. De acolo ne va fi ușor să găsim drumul spre adăpostul nostru.

Fu un drum lung. Amândoi erau complet epuizați când, după mai multe ore de mers, coridorul lor se lărgi; intrară într-o fabrică uriașă cu un tavan foarte înalt. În mijlocul fabricii erau doisprezece cilindri groși care semănau cu boilerele de modă veche de pe Pământ. Fiecare avea o înălțime de patru sau cinci metri și o lățime de un metru și jumătate la mijloc. Boilerele erau aranjate pe patru rânduri, de câte trei pe fiecare rând.

Din fiecare boiler ieșeau și intrau benzi transportoare (sau echivalentul lor raman), dintre care două funcționau în momentul sosirii lui Richard și Nicole. Richard era fascinat.

— Uită-te acolo, spuse el, arătând spre podeaua unei magazii mari, acoperită cu mormane de obiecte de toate dimensiunile și toate formele. Aceea trebuie să fie materia primă. La computerul central, care se află probabil în baraca aia de după boilere, sosește o cerere care este apoi procesată și repartizată uneia din mașinile astea. Bioții ies, adună articolele corespunzătoare și le pun pe benzile transportoare. În interiorul boilerelor, materiile prime sunt modificate semnificativ, întrucât ceea ce iese este obiectul comandat de cine știe ce specie inteligentă care folosește tastatura sau echivalentul ei ca să comunice cu ramanii.

Richard se duse spre boilerul activ cel mai apropiat.

— Însă adevărata întrebare este: ce fel de proces are loc în interiorul acestor boilere? spuse el debordând de surescitare. Chimic? Nuclear, poate, implicând transformarea elementelor? Ori ramanii au vreo altă tehnologie de fabricație care depășește complet înțelegerea noastră?

Bătu de câteva ori foarte tare în peretele boilerului activ.

— Pereții sunt foarte groși, anunță el.

Apoi se aplecă spre locul în care banda transportoare intra în boiler și dădu să bage mâna înăuntru.

— Richard, nu crezi că e un gest prostesc? țipă Nicole.

Richard ridică privirea și dădu din umeri. Când se aplecă iar ca să studieze interfața bandă/boiler, un biot bizar care arăta ca un aparat de fotografiat cu burduf prevăzut cu picioare veni în fugă din fundul sălii. Se băgă repede între Richard și banda transportoare activă și apoi își mări volumul, forțându-l pe Richard să se îndepărteze de procesul activ.

— Frumoasă mișcare! spuse Richard cu admirație. Se întoarse spre Nicole. Sistemul are o protecție excelentă.