Arthur Clarke - Razboi pe Rama

S-a mai maturizat , se gândea Nicole în una din nopțile următoare, în timp ce Richard își îndeplinea sarcina de a culca puii.

— Iubitule, spuse Nicole când Richard reveni în dormitorul lor din adăpost, vreau să-ți spun ceva… Am așteptat momentul potrivit…

— Uf! Richard luă un aer fals încruntat. Se pare că e ceva serios… Sper să nu dureze mult, pentru că aveam la rândul meu niște planuri pentru noi în seara asta.

Traversă camera și începu s-o sărute.

— Te rog, Richard, nu acum… spuse ea, îndepărtându-l cu blândețe. Lucrul ăsta e foarte important pentru mine.

Richard se dădu doi pași înapoi.

— Când credeam că am să fiu executată, spuse încetișor Nicole, mi-am dat seama că toate treburile mele personale erau în ordine, în afară de două. Mai existau încă lucruri pe care voiam să le spun, atât ție cât și lui Kate. Chiar l-am rugat pe polițistul care-mi explica procedura de execuție să-mi dea un stilou și hârtie ca să pot scrie două ultime scrisori.

Nicole se opri o clipă, de parcă voia să găsească vorbele potrivite, apoi continuă:

— În acele zile cumplite nu-mi aminteam dacă ți-am spus vreodată, explicit, cât de fericită am fost când am devenit soț și soție… și, de asemenea, nu voiam să mor fără…

Se opri a doua oară, se uită scurt în jur, apoi privi iarăși direct în ochii lui Richard.

— Mai era un lucru pe care voiam să-l înfăptuiesc prin acea ultimă scrisoare, spuse ea. La vremea aceea credeam că e necesar să-mi completez viața, astfel încât să plec din lumea asta fără restanțe… Richard, voiam să-mi cer iertare pentru insensibilitatea de care am dat dovadă atunci când tu și cu Michael și cu mine… Am făcut o greșeală atunci culcându-mă cu Michael prea repede pentru că m-am temut…

Nicole inspiră adânc.

— Trebuia să fi avut mai multă credință. Nu că mi-aș dori, fie și o clipă, ca Patrick sau Benjy să nu fi existat, dar acum îmi dau seama că am cedat prea repede în fața singurătății mele. Aș vrea să…

Richard îi atinse buzele cu degetul.

— Nu e nevoie să te scuzi, Nicole, spuse el. Știu că m-ai iubit mult.

Existența lor simplă se desfășura într-un ritm lejer. Dimineața se plimbau prin New York, de obicei la braț, explorând din nou fiecare colț al insulei pe care odinioară o numiseră casa lor. Din cauză că în cea mai mare parte era întuneric, orașul arăta altfel acum. Doar lanternele lor luminau enigmaticii zgârie-nori ale căror detalii le erau clar întipărite în amintire.

Deseori se plimbau pe digul care înconjura orașul, uitându-se la apele Mării Cilindrice. Într-o dimineață petrecură trei ore stând într-un loc, chiar locul în care, cu mulți ani în urmă, își încredințaseră viața celor trei aviani. Își amintiră de teama dar și de emoția pe care le simțiseră în clipa în care marile creaturi-păsări îi ridicaseră de la pământ ca să-i poarte peste mare.

În fiecare zi după masa de prânz, Nicole, care mereu avusese mai multă nevoie de somn decât soțul ei, dormea puțin. Richard folosea tastatura ca să mai comande mâncare sau provizii de la ramani, sau ducea puii la suprafață ca să facă puțină mișcare, sau lucra la unul din multele lui proiecte împrăștiate prin adăpost. Seara, după o cină ușoară, se culcau și, întinși unul lângă altul, discutau ore întregi înainte de a face dragoste sau de a adormi. Discutau despre orice — despre Dumnezeu, despre Vultur, despre ramani, despre politica din Noul Eden, despre cărți de tot felul și, cel mai mult, despre copiii lor.

Deși puteau conversa cu entuziasm despre Ellie, Patrick și Benjy sau chiar despre Simone, pe care nu o mai văzuseră de mulți ani, lui Richard îi venea greu să vorbească despre Katie. Se învinuia în mod constant că nu se purtase mai sever cu fiica sa preferată cât fusese copil, punea comportamentul ei iresponsabil ca persoană adultă pe seama propriei îngăduințe. Nicole încercă să-l consoleze și să-l liniștească, reamintindu-i că situația lor pe Rama fusese neobișnuită și că, la urma urmei, nimic din trecutul lui nu-l pregătise pentru disciplina corespunzătoare cerută de la un părinte.

într-o după-amiază când se trezi din somn, Nicole îl auzi pe Richard mormăind pe hol. Curioasă, se ridică repede și se duse în camera care fusese odată dormitorul lui Michael O’Toole. Rămase în ușă și se uită cum Richard făcea ultimele retușuri la o machetă care ocupa cea mai mare parte a încăperii.

— Voila! spuse el, întorcându-se pentru a-i da de înțeles că i-a auzit pașii. Nu va câștiga nici un premiu pentru estetică, dar este o reprezentare rezonabilă a părții noastre de univers și, fără îndoială, mi-a dat mult de gândit.

O platformă dreptunghiulară plată acoperea majoritatea podelei. În platformă erau practicate douăzeci de locașuri în care erau introduse vergele verticale subțiri, de înălțimi variate. În capătul fiecărei vergele era cel puțin o sferă colorată, reprezentând o stea.

Vergeaua verticală din mijlocul machetei, care avea în vârf o sferă galbenă, se înălța cam cu un metru și jumătate deasupra platformei.

— Acesta, firește, e Soarele nostru, îi spuse Richard lui Nicole. Iar aici suntem noi — sau mai bine zis Rama — în cuadrantul ăsta, cam la o pătrime a distanței dintre Soare și cea mai apropiată stea asemănătoare, Tau Ceti… Sirius, unde pe aflam când eram la Baza de Tranzit, e acolo, în urmă…

Nicole se plimbă în jurul machetei care reprezenta vecinătatea stelară a Soarelui.

— Pe o rază de doisprezece ani-lumină și jumătate de la planeta noastră există douăzeci de sisteme stelare, între care șase sisteme binare și un grup triplet, cel mai apropiat vecin al nostru, Centaurul, cam pe aici. De notat că stelele din Centaur sunt singurele din interiorul sferei de cinci ani lumină.

Richard arătă cele trei sfere separate reprezentând constelația Centaurul. Fiecare avea altă culoare și mărime. Cele trei stele, legate între ele prin sârme subțiri, se sprijineau pe vârful aceleiași vergele verticale, chiar în interiorul unei sfere deschise, de sârmă, având în centru Soarele și însemnată cu un 5 mare.

— În timpul multelor zile cât am stat singur aici, continuă Richard, m-am pomenit adesea întrebându-mă de ce Rama merge în această direcție anume. Avem o destinație precisă? Așa s-ar părea, întrucât traiectoria noastră nu a variat de când a avut loc accelerația inițială… Și dacă mergem spre Tau Ceti, ce vom găsi acolo? Un alt complex asemănător cu Baza de Tranzit? Sau poate că, între timp, s-a mutat acolo acea Bază de Tranzit?…

Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei și întinse brațele către o pereche de stele roșii din capătul unei vergele lungi de trei metri.

— Presupun că ai variat lungimea vergelelor pentru a demonstra relația tridimensională dintre toate aceste stele, spuse ea.

— Da… Acel grup binar anume pe care îl atingi tu, se numește Struve 2398, spuse Richard. Are o declinație foarte mare și distanța dintre el și Soare e puțin mai mare de zece ani-lumină.

Văzând ușoara grimasă de pe fața lui Nicole, Richard râse și, traversând camera, o luă de mână.

— Vino cu mine și am să-ți arăt ceva cu adevărat interesant, spuse el.

Se duseră în cealaltă parte a machetei și rămaseră cu fața la Soare, la jumătatea distanței dintre stelele Sirius și Tau Ceti.

— Ar fi fantastic dacă Baza de Tranzit pe care o cunoaștem chiar s-a deplasat, spuse Richard emoționat, și o vom vedea din nou, aici, în cealaltă parte a sistemului nostru solar, nu-i așa?