Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Totul era foarte familiar. În afara dezordinii făcute de Richard în lunile cât stătuse singur și de transformarea camerei copiilor în creșă pentru cei doi pui de aviani, adăpostul subteran din New York arăta exact la fel ca în vremea când Richard, Nicole, Michael O’Toole și copiii lor plecaseră de pe Rama, cu ani în urmă.

Richard ancorase submarinul într-un golf natural din partea de sud a insulei, într-un loc pe care el îl numise Port.

— De unde ai submarinul? îl întrebase Nicole în timp ce mergeau către adăpost.

— A fost un dar, răspunse Richard. Sau cel puțin așa cred. Superiorul avianilor — un el sau o ea — mi-a arătat cum să-l conduc și-apoi a dispărut, lăsând submarinul aici.

Intrarea în New York fusese o experiență stranie pentru Nicole. Chiar și pe întuneric, zgârie-norii îi aminteau cu intensitate de anii în care trăise pe această insulă misterioasă din mijlocul Mării Cilindrice.

Câți ani au trecut de când am plecat ? se întreba Nicole cât timp ce ea și Richard, ținându-se de mână, făcuseră popas lângă hambarul în care Francesca Sabatini o lăsase pe Nicole să piară în fundul puțului. Dar Nicole știa că nu există nici o cale de a găsi un răspuns exact la întrebarea ei. Timpul care trecuse nu putea fi măsurat în nici un mod normal, întrucât ei făcuseră două lungi călătorii interstelare cu viteze apropiate de cea a luminii, cea de a doua dormind într-o cușetă specială în timp ce tehnologia extraterestră le întârzia procesul îmbătrânirii prin atenta manipulare a enzimelor și metabolismului lor.

Când se apropiaseră de vechiul lor cămin, Richard spusese:

— Singurele schimbări făcute pe nava spațială Rama la fiecare vizită la Baza de Tranzit sunt cele necesare următoarei misiuni. Așa că în adăpostul nostru nu s-a schimbat nimic. Ecranul negru e tot acolo, în Camera Albă, la fel și vechea noastră tastatură. Procedurile pentru formularea cererilor către ramani, sau cum s-or numi gazdele noastre, sunt și ele neschimbate.

— Dar cum e cu ceilalți locuitori ai adăposturilor? întrebase Nicole în timp ce coborau rampa către nivelul locuinței lor. I-ai vizitat?

— Adăpostul avian e un cavou, răspunsese Richard. L-am străbătut de la un cap la altul de mai multe ori. O dată am intrat cu grijă în adăpostul octopăianjenilor, dar am mers numai până la acea cameră ca o catedrală, cu cele patru tuneluri care dădeau din ea…

Nicole îl întrerupse, râzând:

— Cele pe care le-am botezat Eenie, Meenie, Mynie și Moe…

— Da. Oricum, nu m-am simțit bine acolo. Am avut sentimentul că adăpostul este încă locuit, cu toate că n-am putut să identific ceva anume, și că octozii, sau ce-o fi trăind acolo, îmi urmăresc fiecare pas.

De data asta fu rândul lui să râdă:

— Mă crezi sau nu, îmi făceam griji și pentru ce s-ar fi întâmplat cu Tammy și Timmy dacă, dintr-un anume motiv, nu mă întorceam.

Întâlnirea lui Nicole cu Tammy și Timmy, cei doi pui de aviani pe care Richard îi crescuse de când ieșiseră din ou, fu extraordinară. Richard construise o ușă de dimensiuni reduse pentru camera lor și o închisese bine când plecase în întâmpinarea lui Nicole. Cum creaturile cu aspect de pasăre nu zburau încă, n-aveau cum să părăsească încăperea în timpul absenței lui Richard. Însă, de îndată ce-i auziră glasul în adăpost, începură să țipe strident și să sporovăiască. Nu încetară să cârâie nici când Richard le deschise ușa și-i luă în brațe.

— Îmi spun că nu trebuia să-i las singuri, îi strigă Richard lui Nicole prin zgomotul îngrozitor.

Nicole râdea atât de tare încât îi dădură lacrimile. Ambii pui își întinseseră gâturile lungi spre fața lui Richard. Își întrerupeau sporovăiala și țipetele doar pe perioade scurte, timp în care își frecau ușor partea de dedesubt a ciocului de obrazul bărbos al lui Richard. Avianii erau încă mici, aveau doar șaptezeci de centimetri înălțime stând în picioare, însă aveau gâtul atât de lung încât păreau mult mai mari.

Nicole se uită cu admirație cum soțul ei îngrijește odraslele extraterestre al căror tutore era. Le făcu curățenie, se asigură că aveau mâncare și apă proaspătă și verifică dacă paturile făcute din ceva asemănător cu fânul, din colțul încăperii, sunt destul de moi.

Ai făcut progrese mari, Richard Wakefield ,se gândi Nicole, amintindu-și cât de reținut era cu ani în urmă când era vorba de o îndatorire mai banală asociată cu calitatea de părinte. Era profund înduioșată de afecțiunea față de acei pui greoi. E cu putință ca fiecare din noi să aibă înlăuntrul său genul ăsta de dragoste altruistă ?se pomeni Nicole întrebându-se. Și ca, înainte s-o găsim, să trebuiască să depășim, cumva, toate problemele pe care le-au creat atât ereditatea cât și mediul ?

Richard depozitase cei patru cantalupi și felia de sesilă într-un colț din Camera Albă. Îi explică lui Nicole că, de când sosise în New York, nu observase nici o schimbare nici la cantalupi, nici în materialul sesil.

— Poate că, la fel ca semințele, cantalupii pot rămâne mult timp în stare latentă, spuse Nicole după ce Richard o puse la curent cu complexul ciclu de viață al speciei sesile.

— Așa mă gândeam și eu, spuse Richard. Bineînțeles că habar n-am în ce condiții ar putea germina cantalupii… Specia asta e atât de ciudată și de complicată încât nu m-ar mira ca procesul să fie controlat cumva de bucata aia mică de sesilă.

În prima lor seară împreună, Richard reuși cu mare greutate să determine puii să se culce.

— Se tem că am să-i părăsesc din nou, explică Richard când reveni în Camera Albă.

Era pentru a treia oară când cârâitul furios al lui Tammy și Timmy întrerupsese cina lui cu Nicole. În cele din urmă, Richard le programă pe Ioana și Eleanor să le țină de urât avianilor. Numai așa reuși să-și convingă pupilele extraterestre să stea liniștite ca să poată petrece o seară singur cu Nicole.

Înainte de a adormi, făcură dragoste pe îndelete și cu tandrețe. În timp ce se dezbrăca, Richard recunoscuse că nu e sigur cât de bine… însă Nicole îi spusese că performanța lui (sau lipsa acesteia) n-avea nici o importanță. Insistase că va fi o bucurie de nedescris doar să-și lipească trupul de al ei și că, dacă survenea și o stimulare sexuală, aceasta avea să constituie un supliment minunat. Erau compatibili, firește, cum fuseseră de prima dată când se culcaseră împreună. După dragoste au rămas alături, mână în mână, fără să vorbească. În ochii lui Nicole apărură câteva lacrimi care-i alunecară pe tâmple, adunându-i-se în urechi. Ea zâmbi pe întuneric. Era extraordinar de fericită.

Pentru prima dată, în viața lor nu exista nimic imperios. În fiecare noapte discutau firesc, uneori chiar și în timp ce făceau dragoste. Richard îi povesti lui Nicole mult mai multe despre copilăria și adolescența sa decât o făcuse vreodată. Relatările lui includeau cele mai dureroase amintiri despre abuzurile suferite din partea tatălui, precum și detalii chinuitoare din căsnicia dezastruoasă cu Sarah Tydings.

— Acum îmi dau seama că Sarah și tata aveau ceva în comun, ceva fundamental, spuse Richard într-o seară, târziu. Amândoi erau incapabili să-mi acorde prețuirea pe care o căutam cu atâta disperare… și, cumva, amândoi știau că am să continui să încerc s-o obțin, chiar dacă asta însemna să renunț la toate celelalte lucruri din viața mea.

Nicole îi împărtăși lui Richard pentru prima dată întreaga dramă a legăturii ei amoroase de patruzeci și opt de ore cu prințul de Wales, chiar după ce cucerise medalia olimpică de aur. Ba chiar recunoscu în fața lui Richard că tânjise să se mărite cu Henry și că fusese absolut distrusă când își dăduse seama că prințul o exclusese drept candidată la postura de regină a Angliei în primul rând din cauza culorii pielii ei. Richard se dovedi extrem de interesat, chiar fascinat de povestea lui Nicole. Dar nu arătă nici măcar o clipă că ar fi gelos ori că s-ar fi simțit amenințat.