Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Nicole zâmbi. O planetă de alternativi , se gândi ea. Trebuie să fie o adevărată priveliște .

— … Acest oraș adăpostește peste optsprezece milioane de octopăianjeni, dacă punem la socoteală varietățile morfologice, spunea Vulturul. De asemenea, este capitala administrativă a acestei planete. În interiorul porților orașului trăiesc aproape zece miliarde de creaturi, reprezentând cincizeci de mii de specii… Suprafața orașului este aproximativ echivalentă cu cea a orașului Los Angeles sau cu alte zone urbane mari de pe Pământul vostru…

Vulturul continuă să-i dea informații despre orașul octopăianjenilor aflat sub ei. Însă Nicole se gândea la altceva.

— Archie a trăit aici? întrebă ea, întrerupând monologul enciclopedic al însoțitorului ei extraterestru. Sau doctorul Blue sau alți octopăianjeni pe care i-am cunoscut?

— Nu, răspunse Vulturul. De fapt, ei n-au venit de pe planeta asta, nici măcar din acest sistem stelar… Octopăianjenii din Rama au venit dintr-un tip de colonie cunoscut sub numele de „colonie de graniță”, una special proiectată genetic pentru interacțiunea cu alte forme de viață inteligente…

Nicole clătină din cap și zâmbi. Desigur , își spuse ea, trebuia să fi bănuit că sunt speciali …

Era din ce în ce mai obosită. După alte câteva minute îi mulțumi Vulturului, spunându-i că îi ajunge cât a văzut din orașul octopăianjenilor. Într-o clipită, domurile, structura maro de dantelării suprapuse și marea de un verde intens dispărură. Vulturul duse platforma la loc în partea de sus a încăperii mari.

Dedesubtul lui Nicole, Calea Lactee era închisă într-un spațiu mic din centrul camerei.

— Universul este o succesiune de aglomerări și spații pustii, veșnic în expansiune, spuse Vulturul. Privește ce pustiu este în jurul Căii Lactee. Cu excepția celor doi Nori ai lui Magellan, care nu pot fi definiți ca galaxii, Andromeda este cel mai apropiat vecin galactic al nostru. Dar ea e foarte departe. Distanța de-a curmezișul celei mai mari dimensiuni a Căii Lactee este doar a douăzecea parte din distanța până la Andromeda.

Nicole nu se gândea la Andromeda. Era absorbită de încântătoare cugetări filozofice despre viața pe planete diferite, despre orașe și despre posibila gamă de creaturi născute din atomi simpli care evoluează, cu sau fără ajutor din partea unor ființe superioare, ajungând până la conștiință de sine. Savură momentul, știind că, foarte curând, se va despărți de zborurile imaginației care-i îmbogățiseră atât de mult viata.

— Am stat atât de mult în acea expoziție încât cred că ar trebui să ne revizuim turul, spuse Vulturul după ce termină scanarea.

Stăteau alături, în mașină.

— Ăsta e un mod diplomat de a-mi spune că inima mea cedează mai repede decât te-ai așteptat? întrebă Nicole, forțându-se să zâmbească.

— Nu, nu chiar, spuse Vulturul. Am petrecut aproape de două ori mai mult timp decât plănuisem… Nu luasem în calcul, de exemplu, vizita deasupra Franței sau în orașul octopăianjenilor…

— Partea asta a fost minunată, spuse Nicole. Aș fi vrut să mai pot merge acolo, cu doctorul Blue ca ghid, și să aflu mai multe despre felul în care trăiesc ei….

— Așadar, ți-a plăcut mai mult orașul octopăianjenilor decât priveliștea spectaculoasă a stelelor?

— N-aș spune asta, răspunse Nicole. Totul a fost fantastic… Ceea ce am văzut mi-a reconfirmat că am ales locul potrivit ca să…

Nu termină fraza.

— Pe platformă mi-am dat seama că moartea nu e numai sfârșitul gândirii și al conștiinței, ci și sfârșitul simțirii… Nu știu de ce n-am înțeles lucrul ăsta mai devreme.

Urmă o scurtă tăcere. Apoi Nicole întrebă cu seninătate:

— Unde mergem în continuare, prietene?

— Mă gândeam să mergem în secțiunea tehnică, unde poți vedea machetele Bazelor de Tranzit, ale Transportoarelor și ale altor nave spațiale, după care, dacă mai avem timp, am de gând să te duc în sectorul biologiei. Unii dintre nepoții tăi extrauterini trăiesc în regiunea aceea, într-unui dintre cele mai reușite habitate pământene ale noastre. Alături este un complex care adăpostește o comunitate a acelor stranii țipari sau șerpi acvatici pe care i-am întâlnit o dată, împreună, la Baza de Tranzit. Și există o expoziție taxonomică ce compară din punct de vedere fizic toți călătorii spațiali care sunt studiați în această regiune…

— Sună grozav, spuse Nicole și râse. Creierul uman e uimitor… Ia ghicește ce mi-a trecut prin minte: primele versuri ale poeziei lui Andrew Marvell, „Sfioasei sale amante”… „Destule locuri dac-am fi avut / A ta sfială, doamnă, n-ar fi fost o crimă”… În tot cazul, voiam să spun că, întrucât nu avem o veșnicie la dispoziție, hai să mergem la expoziția cu Transportorul. Aș vrea să văd nava spațială în care vor trăi Patrick, Nai, Galileo și ceilalți… După aceea vom vedea cât timp ne-a mai rămas…

Mașina se puse în mișcare. Nicole remarcă pentru sine că Vulturul nu spuse nimic despre rezultatele scanării. Frica reveni, mai puternică.

Erau împreună pe suprafața plată a machetei Transportorului.

— Acesta este un model la scara unu la șaizeci și patru, așa că poți aprecia în oarecare măsură cât e de mare în realitate Transportorul, spuse Vulturul.

— Dumnezeule, planul ăsta trebuie să aibă aproape un kilometru lungime! spuse Nicole.

— Ai ghicit bine, spuse Vulturul. Partea superioară a Transportorului adevărat are circa patruzeci de kilometri lungime și cincisprezece kilometri lățime.

— Și fiecare din capsulele astea include un mediu diferit?

— Da, răspunse Vulturul. Atmosfera și celelalte condiții de mediu sunt controlate de echipamentul aflat aici pe suprafață, precum și de sistemele tehnice suplimentare care sunt jos, în corpul principal al navei spațiale… Fiecare habitat are propria viteză de rotație, pentru a se crea gravitația corespunzătoare. Dacă e nevoie, speciile pot fi despărțite în interiorul unei capsule prin pereți de compartimentare. Rezidenții stelei de mare au fost duși în același domeniu, pentru că se simt bine în condiții de mediu asemănătoare. Însă nu au acces unii în habitatul celorlalți.

Se deplasau pe o cărare printre capsule și amenajările pentru echipament. Nicole studie o protuberanța ovală care se ridica deasupra planului cu mai mult de cinci metri și remarcă:

— Unele din habitatele astea par prea mici și strâmte pentru a găzdui mai mult de câțiva indivizi…

— Există călători spațiali foarte mici, spuse Vulturul. Indivizii unei specii dintr-un sistem solar aflat nu prea departe de al vostru au doar un milimetru lungime. Cea mai mare navă spațială a lor nu e nici cât mașina asta.

Nicole încercă să-și imagineze un grup de furnici sau de afide inteligente, lucrând laolaltă la construcția unei nave spațiale.

— Și toate aceste Transportoare călătoresc de la o Bază de Tranzit la alta? întrebă ea, schimbând subiectul.

— În linii mari, da, răspunse Vulturul. Când într-o anumită capsulă nu mai există creaturi vii, habitatul respectiv este recondiționat la una din Bazele de Tranzit.

— Ca Rama, spuse Nicole.

— Într-un fel, dar cu multe diferențe semnificative. Noi studiem întotdeauna cu atenție speciile care se află într-o navă spațială de tip Rama. Încercăm să le plasăm într-un mediu cât mai apropiat de cel real, astfel încât să le putem observa în „condiții naturale”. Însă când nu mai avem nevoie de date referitoare la anumite creaturi, acestea sunt repartizate navelor de tip Transportor. De asta nu intervenim în problemele creaturilor respective…