Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Vulturul îi explica probabilitatea extrem de scăzută ca viața să evolueze în sistemele solare care conțineau numai atomi simpli, precum hidrogenul și heliul, și nici unul din atomii mai complecși, de ordin superior, produși de stelele care mureau în exploziile supernovelor. Nicole începu să se simtă copleșitor de insignifiantă. Tânjea după ceva la scară umană.

— Cât de mică poți să faci camera asta? întrebă ea.

— Scara cea mai mică este de 1 la 4096. La cealaltă extremă putem afișa o scenă intergalactică a cărei dimensiune maximă este de cincizeci de milioane de ani-lumină… Nu uita că avem un interes limitat față de activitatea din afara galaxiei.

— Am putea schimba planul astfel încât să vedem Pământul? întrebă Nicole cu emoție. Și să mă lași să zbor deasupra Franței?

— Da, cred că da, răspunse Vulturul după o scurtă ezitare. Deși nu era în plan…

— Ar însemna foarte mult pentru mine.

— Bine, spuse Vulturul. O să ne ia câteva secunde, dar o putem face…

Zborul începu deasupra Canalului Mânecii. Vulturul și Nicole stăteau de vreo trei secunde pe platformă în partea de sus a camerei întunecate când sub ei se produse o explozie de lumină. După ce ochii lui Nicole se obișnuiră în sfârșit cu lumina, recunoscu apa albastră de sub ei și coasta Normandiei. În depărtare, Sena se vărsa în Canal.

Îl rugă pe Vultur să oprească platforma deasupra gurii Senei și apoi s-o deplaseze încet către Paris. Vederea locurilor cunoscute o emoționă puternic. Își aminti de anii tinereții, când hoinărea liberă și fără griji prin această regiune împreună cu iubitul său tată.

Modelul de sub ei era superb, tridimensional. Faimoasa biserică din Rouen, în care Ioana D’Arc abdicase temporar de la principiile ei, avea înălțimea de jumătate de milimetru și lungimea de doi centimetri. Mai încolo, în direcția Parisului, Nicole văzu forma cunoscută a Arcului de Triumf înălțându-se de pe suprafața modelului.

Când ajunseră la Paris, platforma zăbovi câteva secunde deasupra arondismentului șaisprezece. Ochii lui Nicole poposiră asupra unei clădiri anume de sub ea. Vederea acelei clădiri îi aminti un moment deosebit de viu din adolescența ei. Auzi vocea tatălui ei, apropiindu-se de sfârșitul discursului susținut la primirea premiului Mary Renault. Iubitei mele fiice Nicole și tuturor tinerilor din lume, le ofer o concluzie simplă la care am ajuns de-a lungul vieții mele. În viață există două lucruri neprețuite: învățătura și iubirea. Nimic altceva — nici faima, nici puterea, nici realizarea de dragul realizării — nu poate avea aceeași valoare durabilă .

Imaginea tatălui ei îi umplu mintea. Îți mulțumesc, papa. Îți mulțumesc că ai avut atât de bine grijă de mine după moartea mamei. Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat …

Un dor puternic, dureros aduse lacrimi în ochii lui Nicole. Preț de o clipă se simți iar copil și vru cu disperare să discute cu tatăl ei despre moartea care se apropia. Încet, cu hotărâre, se luptă cu emoțiile care amenințau să o copleșească. Nu asta voiam să simt în momentul de față , își spuse ea cu greutate. Voiam să las în urmă toate astea .

Își întoarse privirea de la modelul Franței de sub ea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vulturul.

Nicole se forță să zâmbească.

— Vreau să văd altceva, spuse ea. Ceva spectaculos… și nou. Ce zici de un oraș al octopăianjenilor?

— Ești sigură?

— Da.

Încăperea se întunecă imediat. Două secunde mai târziu, când Nicole se întoarse cu fața la lumină, platforma zbura peste un ocean mare de un verde profund.

— Unde suntem? întrebă ea. Și unde mergem?

— În momentul de față ne aflăm la treizeci de ani-lumină de Soarele vostru, răspunse Vulturul, pe prima planetă oceanică pe care au colonizat-o octopăianjenii după dispariția Înaintașilor… Suntem deasupra mării, evident, la vreo două sute de kilometri de cel mai renumit oraș al octopăianjenilor.

Nicole simți un val de emoție în timp ce platforma se deplasa rapid deasupra mării. Vedea deja în depărtare conturul vag al unor clădiri. O clipă își imagină că e un călător spațial aventurier care ajungea pentru prima dată la această planetă, nerăbdător să vadă minunățiile fantasticelor orașe descrise de alți călători interstelari.

E minunat , se gândi Nicole. Își îndreptă atenția o clipă spre oceanul de sub ea.

— De ce e apa asta atât de verde? îl întrebă pe Vultur.

— Suprafața acestui ocean, până la un metru adâncime, formează un ecosistem bogat, dominat de un gen aparte de plantă capabilă de fotosinteză, ale cărei specii diverse, toate de culoare verde, asigură adăpost și hrană pentru zece milioane de creaturi… Unele plante acoperă o suprafață de peste un kilometru pătrat… Acest domeniu a fost creat de Înaintași… Octopăianjenii l-au găsit și i-au adus îmbunătățiri…

Nicole ridică privirea și văzu că platforma, care se deplasa în viteză, ajunsese aproape în dreptul orașului. Sute de clădiri de mărimi și forme diverse se aflau răspândite dedesubtul lor. Cele mai multe clădiri din orașul octopăianjenilor erau construite pe uscat, dar existau și unele care păreau să plutească pe apă. Cea mai densă grupare de astfel de structuri se afla în lungul unei peninsule înguste. În capătul acelei peninsule se înălțau trei domuri uriașe, foarte apropiate, care dominau orizontul.

La periferia orașului era un cerc exterior, lat, alcătuit din opt domuri mai mici, fiecare fiind legat de domurile centrale printr-un sistem linear de transport. Fiecare din aceste domuri exterioare avea altă culoare. Aproape toate clădirile din sectorul de oraș care înconjura un dom exterior erau vopsite în aceeași culoare cu a domului. Pe suprafața oceanului, de exemplu, de la domul colorat într-un roșu aprins porneau simetric opt spițe roșii, subțiri, alcătuite din alte clădiri.

Toate clădirile orașului se aflau în interiorul cercului definit de cele opt domuri colorate. Lui Nicole îi plăcu foarte mult o structură ciudată de culoare maro care plutea pe apă. Părea să fie aproape la fel de mare ca uriașele domuri centrale. De deasupra, clădirea dreptunghiulară părea a fi alcătuită din douăzeci de straturi de dantelărie deasă, suprapuse, spațiile deschise fiind umplute cu materiale asemănătoare celor folosite de păsări pentru cuib.

— Ce este aceea? întrebă Nicole, arătând structura.

— Acești octopăianjeni sunt foarte avansați în microbiologie, răspunse Vulturul. Structura aceea, care pătrunde în ocean până la zece metri adâncime, conține peste o mie de habitate diferite pentru specii de mărimi microscopice… Ceea ce vezi este în esență o stație de aprovizionare, care conține populația în exces a fiecăreia din aceste specii de ființe micuțe. Octopăianjenii care au nevoie de unele din aceste creaturi vin aici și le iau.

Nicole rămaseră cu ochii ațintiți pe neobișnuita arhitectură de sub ea. În minte, se vedea mergând pe străzi, uitându-se cu uimire în jur la o varietate de creaturi mult mai mare chiar și decât menajeria pe care o întâlnise în Orașul de Smarald. Vreau să merg acolo , își spuse ea. Vreau să văd .

Îl rugă pe Vultur să deplaseze platforma chiar deasupra unuia din marile domuri verzi.

— Interiorul acestui dom seamănă cu Orașul de Smarald? întrebă ea.

— Nu chiar, răspunse Vulturul. Scara e cu totul alta… Tărâmul octopăianjenilor din Rama era un microcosmos comprimat. Complexele funcționale care pe planetele lor se aflau la distanțe de sute de kilometri unele de altele au trebuit să fie amplasate, din cauza spațiului limitat, în aproximativ același areal… În coloniile avansate ale rasei octopăianjenilor, de exemplu, alternativii nu au o comunitate chiar lângă porțile orașului, ci trăiesc pe o cu totul altă planetă.