Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Primii locuitori ai Aurorei au simţit imediat că planeta e a lor, deoarece le căzuse în mâini fără nici o problemă, şi o numiseră mai întâi Noul Pământ. Era firesc, deoarece era prima planetă din afara Sistemului Solar — prima Lume din Spaţiu — care era colonizată. Era primul rod al călătoriilor interstelare, primul răsărit al unei uriaşe ere noi. Au tăiat, totuşi, repede, cordonul ombilical şi au rebotezat planeta Aurora, după zeiţa romană a zorilor.

Era Lumea Zorilor. Şi astfel colonizatorii, de la început conştienţi de sine, s-au declarat precursorii unei noi specii. Toată istoria de dinainte a umanităţii era o Noapte întunecată şi doar pentru Aurora din această Lume nouă venise în sfârşit Ziua.

Acest fapt măreţ, această mare mândrie de sine se făcea simţită în toate amănuntele: toate numele, datele, cei care câştigaseră, cei care pierduseră. Era esenţialul.

Au fost colonizate alte Lumi, unele de către Pământ, altele de către Aurora, dar Baley nu dădu atenţie nici unui amănunt. El urmărea mersul general şi observă cele două schimbări importante care avuseseră loc şi care îi propulsaseră pe cei de pe Aurora chiar mai departe decât originile lor Pământene. Acestea au fost, mai întâi, integrarea masivă a roboţilor în fiecare domeniu al vieţii şi, apoi, creşterea duratei de viaţă.

Pe măsură ce roboţii au devenit mai dezvoltaţi şi mai îndemânatici, cei de pe Aurora au devenit mai dependenţi de ei. Dar niciodată neajutoraţi. Nu ca pe Solaria, îşi aminti Baley, unde foarte puţini oameni se aflau în matricea colectivă a foarte mulţi roboţi. Pe Aurora nu era aşa. Şi totuşi au devenit mai dependenţi.

După cum văzuse şi intuise — după orientări şi generalităţi — fiecare etapă în decursul relaţiei om-robot părea să se bazeze pe dependenţă. Chiar şi felul în care se ajunsese la un consens în ceea ce priveşte drepturile roboţilor — dispariţia treptată a ceea ce Daneel ar numi „diferenţe inutile” — era un semn de dependenţă. Lui Baley i se păru că locuitorii Aurorei nu numai că nu deveneau mai umani în comportare de dragul umanului, dar negau caracterul de robot al lucrurilor pentru a scăpa de complexul pe care-l aveau când erau nevoiţi să admită că fiinţele umane depindeau de obiecte cu inteligenţă artificială.

În privinţa duratei de viaţă crescute, aceasta era însoţită de un mers încetinit al istoriei. Suişurile şi coborâşurile se uniformizau. Existau o continuitate şi un consens într-o dezvoltare permanentă.

Nu era nici o problemă că istoria la care era martor devenise mai puţin interesantă pe măsură ce se derula; devenise aproape un somnifer. Pentru cei care o trăiau ar fi trebuit să fie bună. Istoria era interesantă până într-acolo încât devenea dezastruoasă şi, chiar dacă ar fi fost captivantă de văzut, era îngrozitor de trăit. Fără îndoială, vieţile personale continuau să fie interesante pentru majoritatea celor de pe Aurora şi, chiar dacă ar fi încetat viaţa colectivă, cui i-ar fi păsat?

Dacă Lumea Zorilor ar avea o Zi liniştită, luminată de soare, cine în acea Lume ar fi strigat că vrea furtună?

La un moment dat, în timp ce privea pe vizor, Baley avu o senzaţie greu de descris. Ar fi putut spune că era o inversare momentană. Ca şi cum ar fi fost răsturnat cu capul în jos şi adus din nou în poziţia iniţială, într-o fracţiune de secundă. Atât de repede se petrecuse, încât aproape că nu o luă în seamă, de parcă ar fi fost un sughiţ. O clipă mai târziu, retrăind senzaţia, îşi aminti că mai simţise aşa ceva de două ori: o dată când a călătorit spre Solaria şi o dată când s-a întors pe Pământ de pe acea planetă.

Era „Saltul”, trecerea prin hiperspaţiu care, într-un interval fără timp şi fără spaţiu, trimitea nava peste parseci şi învingea limita vitezei luminii din Univers. (Cuvintele nu ascund nici o enigmă, de vreme ce nava părăsea Universul şi trecea prin ceva în care nu mai era vorba de limită de viteză. Ideea este însă o enigmă absolută, deoarece nu se putea spune ce este hiperspaţiul fără să te foloseşti de simboluri matematice, oricum imposibil de tradus în ceva inteligibil.)

Dacă acceptai faptul că fiinţele umane învăţaseră să mânuiască hiperspaţiul fără să înţeleagă ce mânuiau, atunci rezultatul era clar. La un moment dat, nava fusese în microparsecii Pământului, iar în clipa următoare se afla în microparsecii Aurorei.

În mod ideal, Saltul dura un timp zero — fără exagerare zero — şi, dacă se făcea foarte lin, nu dădea, n-avea cum să dea vreo senzaţie biologică. Totuşi, fizicienii susţineau că un mers absolut lin necesita o energie infinită, aşa că exista întotdeauna un „timp efectiv” care nu era tocmai zero, deşi putea fi scurtat cât se dorea. Asta provoca acea senzaţie ciudată şi, în fond, inofensivă, de inversare.

Conştiinţa faptului că e foarte departe de Pământ şi foarte aproape de Aurora îl făcu pe Baley nerăbdător să vadă Spaţiul. Într-o oarecare măsură, era dorinţa de a vedea alte locuri în care trăiau oameni. În parte, era curiozitatea firească de a vedea lucrul la care se gândise întruna după ce vizionase filmele-cărţi.

Tocmai atunci intră Giskard cu mâncarea dintre starea de veghe şi culcare (să-l spunem „prânz”) şi zise:

— Ne apropiem de Aurora, domnule, dar n-o veţi putea observa de pe punte. Oricum nu e nimic de văzut. Soarele Aurorei este doar o stea strălucitoare şi mai sunt necesare câteva zile până ce vom fi destul de aproape de Aurora ca să vedem vreun detaliu.

Apoi adăugă, de parcă i-ar mai fi venit o idee:

— Nici n-o veţi putea observa de pe punte acum.

Baley se simţi ciudat de ruşinat. Evident, se presupunea că el ar fi vrut să vadă, şi această dorinţă era pur şi simplu reprimată. Prezenta lui ca spectator nu era dorită. Spuse:

— Foarte bine, Giskard. Şi robotul ieşi.

Baley privi în urma lui supărat. Câte alte constrângeri îi vor mai fi impuse? Oricât de improbabilă ar fi reuşita sarcinii lui, se întrebă în câte feluri vor conspira cei de pe Aurora ca să i-o facă imposibilă.

Baley se răsuci şi-i spuse lui Daneel:

— Mă enervează, Daneel, că trebuie să rămân prizonier aici, fiindcă Aurorienii de pe această navă se tem de mine ca de o sursă de infecţie. Asta e curată supersţiţie. Am fost dezinfectat.

Daneel zise:

— Nu din cauza temerilor celor de pe Aurora ţi s-a cerut să rămâi în cabină, partenere Elijah.

— Nu? Din care alt motiv?

— Poate îţi aduci aminte că m-ai întrebat de ce am fost trimis să te însoţesc, când ne-am întâlnit prima oară pe această navă. Am răspuns că asta s-a întâmplat ca să ţi se ofere ceva familiar în chip de speranţă şi ca să fiu eu mulţumit. Tocmai voiam să-ţi spun cel de-al treilea motiv, când am fost întrerupţi de Giskard cu vizorul şi cu materialul de vizionat — apoi ne-am lansat într-o discuţie despre roboticid.

— Şi nu mi-ai spus niciodată cel de-al treilea motiv. Care este?

— Păi, partenere Elijah, pur şi simplu că aş putea să te apăr.

— Faţă de ce?

— Incidentul asupra căruia am convenit să-l numim roboticid a stârnit multe pasiuni. Ai fost chemat pe Aurora să cauţi să demonstrezi nevinovăţia doctorului Fastolfe. lar drama de pe hiperunde…

— Pe Iehova, Daneel, zise Baley nervos. Şi pe Aurora au văzut lucrul ăsta?

— L-au văzut în toate Lumile din Spaţiu, partenere Elijah. A fost un program foarte urmărit şi a demonstrat clar că tu eşti un anchetator extraordinar.