Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Ai fost în Comandoul Cinci sub John Peters?

— Ja.

— Ai stat şi la revolta din Stanleyville, şi la marşul spre Bukavu, şi la asediu?

— Ja.

— Ai cunoscut vreodată un belgian imens pe nume Paul Marchais? Paul Uriaşul era poreclit.

— Da, îmi aduc aminte de el. A venit la noi de la Coman­doul Doisprezece, gloata lui Schramme. Şi ce‑i cu asta?

— Povesteşte‑mi despre Marchais.

— Ce să spun despre el?

— Totul. Cum arăta?

— Imens, uriaş, doi metri sau chiar mai mult, bun luptător, fost mecanic auto.

Da, se gândi Quinn, trebuie să fi pus cineva Ford tranzitul în stare de funcţionare, cineva care se pricepea la motoare şi su­dură. Deci, belgianul era mecanicul.

— Cine a fost prieten cu el la cataramă, de la început până la sfârşit?

Quinn ştia că pe câmpul de luptă soldaţii, ca şi poliţiştii care fac ronduri, formează de obicei nişte cupluri; au încredere şi se bazează întotdeauna cel mai mult doar pe unul dintre ceilalţi atunci când se îngroaşă gluma. Bernhardt se încruntă concentrându‑se.

— Da, era unul. Erau tot timpul împreună. S‑au împrietenit când Marchais era la Cinci. Un sud‑african. Puteau să vorbească aceeaşi limbă, înţelegi? Fla­man­dă sau afrikaans.

— Numele?

— Pretorius Janni Pretorius.

Quinn simţi că i se strânge inima. Africa de Sud era la mare distanţă, iar Pretorius un nume foarte obişnuit.

— Ce s‑a întâmplat cu el? S‑a întors în Africa de Sud? A murit?

— Nu, ultima dată când am auzit de el se stabilise în Olanda. A trecut al naibii de multă vreme. Uite ce e, habar n‑am unde‑i acum. Spun adevărul, Herr Lenzlinger. E ce am au­zit acum zece ani.

— Nu ştie, protestă Lenzlinger. Scoate‑mi acum chestia asta din ureche.

Quinn ştia că nu avea ce să mai afle de la Bernhardt. Îl prinse pe Lenzlinger de pieptul cămăşii de noapte din mătase şi îl trase jos din pat.

— O să mergem până la intrare, spuse Quinn. Încet şi uşu­rel. Bernhardt, mâinile pe cap. Tu o iei înainte. O mişcare şi şe­ful o să se trezească cu un buric în plus.

Coborâră scările întunecoase în şir indian. La uşa de la in­trare se auzea cum cineva bătea cu pumnii în ea pe dinafară dresorul de câini care încerca să ajungă înapoi înăuntru.

— Ieşirea din spate, spuse Quinn.

Ajunseseră la jumătatea coridorului către camera de control când Quinn se lovi de un scaun de lemn nevăzut şi se împiedică. Lenzlinger îi scăpă din mână. Într‑o clipă omuleţul cel pântecos o şi zbughise spre holul principal, zbierând ca din gură de şarpe după paznici. Cu o lovi­tură dată cu revolverul, Quinn îl lăsă lat pe Bernhardt şi o luă la goană spre camera de control şi uşa care dădea în parc.

Era la jumătatea gazonului când Lenzlinger apăru urlând în uşa din spatele lui, chemându‑şi câinii să vină din faţă. Quinn se răsuci, ţinti, apăsă o dată pe trăgaci, se întoarse şi continuă să alerge. Se auzi un strigăt de durere al trafican­tului de arme şi acesta dispăru în casă.

Quinn îşi îndesă pistolul la brâu şi se prinse de frânghia de salvare la trei metri de boturile celor doi dobermani. Se caţără pe zid în timp ce câinii se repe­zeau să‑l prindă, calcă pe o sârmă cu senzori declanşînd un tril ascuţit de sonerii de alarmă din casă şi se lăsă să cadă pe acoperişul furgonetei. Aruncă scara, porni motorul şi o luă la goană pe drum înainte ca gro­pul de urmărire să fi putut fi organizat.

Aşa cum se înţeleseseră, Sam îl aştepta în maşina lor cu toate bagajele făcute şi nota de la hotel achitată, vizavi de Graf von Oldenburg. Quinn abando­nă furgoneta şi se urcă lângă ea.

— Ia‑o spre apus, îi spuse el. E. 22 spre Lier şi Olanda.

Oamenii lui Lenzlinger erau în două maşini care aveau legă­tură radio şi între ele şi cu conacul. Cineva de la conac telefona la cel mai bun hotel, City Club, de unde fu anunţat că nu se în­registrase nici un Quinn la ei. Dură încă zece minute până când cel de la telefon, epuizând lista de hoteluri, avea să stabilească de la Graf von Oldenburg că Herr şi Frau Quinn plecaseră deja. Dar obţinu o descriere aproximativă a maşinii lor.

Sam ieşise de pe Ofener Strasse şi ajunsese pe drumul de centură 293, când în spatele lor îşi făcu apariţia un Mercedes cenuşiu. Quinn se lăsă jos şi se ghemui până ajunse cu capul sub prag. Sam ieşi de pe drumul de centură în autostrada E. 22; Mercedesul îi urmărea.

— Se apropie, anunţă ea.

— Condu normal, murmură Quinn din ascunzătoare. Trage‑le un zâmbet mare şi frumos şi fă‑le cu mâna.

Mercedesul se apropie pe lateral. Era încă întuneric, interio­rul Fordului era invizibil de afară. Sam îşi întoarse capul. Nu‑i cunoştea pe nici unul, nici pe frigiderul‑congelator, nici pe dre­sorul de câini din dimineaţa trecută.

Sam le zâmbi larg şi le făcu un semn uşor cu mâna. Oamenii se uitară la ea fără nici o expresie. Cei care fug speriaţi nu zâmbesc şi nici nu fac cu mâna. După câteva secunde Mercedesul ac­celeră, o luă înainte, făcu stânga împrejur la prima intersecţie şi se întoarse înapoi în oraş. După încă zece minute Quinn se ri­dică şi se aşeză şi el în capul oaselor.

— Se pare că Herr Lenzlinger nu prea te simpatizează, spuse Sam.

— După câte se pare, nu, încuviinţă Quinn cu tristeţe. Toc­mai i‑am zburat nasul cu un glonte.

CAPITOLUL PAISPREZECE

— De‑acum a fost confirmat că ce­remonia saudită pentru celebrarea Jubi­leului de diamant al regatului va avea loc pe 17 aprilie anul vii­tor, avea să spună colonelul Easterhouse Grupului Alamo ceva mai târziu în aceeaşi dimineaţă.

Erau aşezaţi în spaţiosul cabinet al lui Cyrus Miller de la ul­timul etaj al Turnului Pan‑Global din centrul Houstonului.

— Stadionul — în valoare de o jumătate de miliard de dolari, acoperit în întregime cu un dom uriaş de două sute de metri, a fost terminat înainte de termen. Cealaltă jumătate de miliard de dolari din suma alocată pentru această ceremonie de autoglorificare va fi cheltuită pe mâncare, bijuterii, daruri, ospita­litate, hoteluri extra şi reşedinţe pentru oaspeţii şefi de stat, precum şi pentru spectacol.

Cu şapte zile înainte de acesta, înainte să sosească cei 50 000 de oaspeţi internaţionali aşteptaţi, va avea loc o repetiţie gene­rală. Punctul culminant al întregului spectacol, care durează pa­tru ore, îl va constitui cucerirea unei copii în mărime naturală a Fortăreţei Musmak, aşa cum arăta ea în 1902. Construcţia va fi executată de cei mai buni proiectanţi şi realizatori de decoruri de la Hollywood. „Apărătorii" vor fi aleşi din garda Regală şi vor fi îmbrăcaţi în costume turceşti de pe vremea aceea. Grupul atacanţilor va fi alcătuit din cincizeci de prinţi mai tineri ai di­nastiei, călare cu toţii, conduşi de un tânăr înrudit cu regele care seamănă la înfăţişare cu şeicul Abdal Aziz, aşa cum arăta el în 1902.

— Minunat, spuse Scanlon tărăgănat. Ador culoarea locală. Şi lovitura?

— Lovitura are loc în momentul acesta, îi răspunse colonelul. Pe stadionul acesta uriaş, în seara repetiţiei publicul va fi în întregime alcătuit doar din cei şase sute de membri cu rangurile cele mai înalte ai Casei Regale, conduşi de rege în persoană. Cu toţii sunt părinţii, unchii, mamele şi mătuşile participanţilor la atac. Cu toţii au să fie îngrămădiţi în sectorul regal. După ple­carea ultimilor interpreţi din numărul precedent, eu am să în­chid porţile de ieşire prin compu­ter. Uşile de intrare se vor des­chide pentru a permite celor cincizeci de călăreţi să pătrundă. Ceea ce însă nu este prevăzut decât de mine este că aceştia vor fi urmaţi de zece camioane rapide deghizate în vehicule ale ar­matei, care vor sta parcate lângă poarta de intrare. Porţile aces­tea vor rămâne deschise până când va intra şi ultimul camion, după care vor fi încuiate prin computer. După aceea nu mai iese nimeni.