Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Papa De‑Groot îi telefonă lui Quinn a doua zi dimineaţa şi după un ceas se întâlneau la sediul poliţiei.

— E o figură Pretorius ăsta al tău, îl anunţă De Groot studiindu‑şi notiţele. Se pare că i‑a interesat destul de mult pe cei de la BVD când a sosit în urmă cu zece ani şi i‑au făcut un do­sar, aşa, pentru orice eventualitate. Unele amănunte provin chiar de la el cele măgulitoare. Altele din tăieturi de ziar. Jan Pieter Pretorius, născut la Bloemfontein, în 1942 asta‑l face acum de 49 de ani. Îşi dă ca profesiune zugrav de firme.

Quinn dădu din cap. Ford Tranzitul fusese vopsit de cineva, care pusese inscripţia PRODUSE DE LIVADĂ BARLOW pe laturi şi pictase lăzile cu mere din ferestrele din spate. Bănuia că Pretorius era cel cu bomba ce făcuse să ardă Tranzitul în şo­pron. Ştia că n‑avea cum să fie Zack. În depozitul Babbidge mi­rosise marţipanul şi îşi închipuise că era Semtex. Semtexul n‑are miros.

— S‑a întors în Africa de Sud în 1968 după ce a plecat din Ruanda, apoi a lucrat ca paznic de securitate la o mină de dia­mante De Beers în Sierra Leone.

Da, cel care putea să deosebească diamantele veritabile de imitaţii şi avea cunoştinţă de zirconiul cubic.

— A ajuns până la Paris acum doisprezece ani, a cunoscut o olandeză care lucra la o familie de francezi, s‑a însurat cu ea. Asta i‑a permis accesul în Olan­da. Socrul l‑a instalat ca barman se pare că tata‑socru are două baruri. Cuplul a divorţat acum cinci ani, dar Pretorius a avut destui bani puşi deoparte ca să‑şi cumpere barul lui. Îl conduce şi locuieşte chiar deasu­pra lui.

— Unde? întrebă Quinn.

— Într‑un oraş cu numele de Den Bosch. Îl cunoşti?

Quinn scutură negativ din cap.

— Şi barul?

— De Goulden Leeuw Leul de aur, spuse De Groot.

Quinn şi Sam îl copleşiră cu mulţumiri şi plecară. După ce ieşiseră, De Groot se duse la fereastră şi îi urmări cum traver­sau Rade Markt ca să se întoar­că la hotel. Îi plăcea Quinn dar îl îngrijora cercetarea acestuia. Poate că totul era legal, n‑avea de ce să‑şi facă griji. Dar nu voia ca în vânătoarea lui de oameni Quinn să vină tocmai în oraşul lui ca să‑l înfrunte pe un merce­nar sud‑african... Oftă şi se întinse după telefon.

— L‑ai găsit? întrebă Quinn în timp ce se îndreptau spre sud, plecând din Groningen. Sam studia harta drumurilor.

— Da. Foarte aproape de graniţa de sud cu Belgia. Veniţi cu Quinn să faceţi turul Ţărilor de Jos, spuse ea.

— Avem noroc, observă Quinn. Dacă Pretorius este cel de‑al doilea răpitor din banda lui Zack, s‑ar fi putut foarte bine să fim nevoiţi să ne ducem până la Bloemfontein.

Autostrada E. 35 ducea drept ca o săgeată spre sud‑sud‑est către Zwolle, unde Quinn o coti pe şoseaua A. 50 care se în­drepta spre sud către Apeldoorn, Arnhem, Nijmegen şi Den Bosch. La Apeldorn Sam trecu ea la volan. Quinn îşi lăsă scau­nul pe spate în poziţie aproape orizontală şi se culcă. Dormea încă şi centura de siguranţă îi salvă viaţa în momentul acciden­tului.

Cu puţin mai la nord de Arnhem, pe partea de vest a şoselei există clubul de deltaplan din Terlet. În ciuda anotimpului, era o zi însorită, destul de rară în Olanda în noiembrie, care atră­sese o mulţime de entuziaşti ai acestui sport. Şofe­rul camionului care venea din direcţia opusă era atât de ocupat cu urmărirea deltaplanului care plana deasupra şoselei chiar în faţa lui şi se îndrepta spre aterizare, încât nu observă că lunecase pe cealaltă bandă.

Sam fu făcută sandviş între plăcile de lemn de pe marginea terenului mlăş­tinos din dreapta şi uriaşul deviat din stânga ei. Încercă să frâneze şi aproape izbuti. Ultimul metru din trailerul care se legăna rase aripa din faţă pe partea stângă a Sierrei şi o aruncă din drum, aşa cum o muscă prinsă între degetul mare şi arătător ar fi aruncată de pe o sugativă. Şoferul camionului nici măcar nu băgă de seamă şi îşi continuă drumul netulburat.

Sierra urcă pe parapet şi Sam încercă să o aducă înapoi pe drum. Ar fi reu­şit dacă nu erau scândurile aliniate vertical din spatele lui. Una dintre acestea îi lovi roata de pe partea dreaptă din spate şi o făcu să piardă controlul volanului. Sierra ţâşni în josul terasamentului, aproape că se rostogoli, îşi reveni şi se îm­potmoli până la osii în nisipul umed şi moale al mlaştinii.

Quinn îşi ridică scaunul şi se uită la ea. Erau zdruncinaţi amândoi dar teferi. Ieşiră din maşină. Deasupra lor, automobilele şi camioanele goneau cu toată viteza îndreptându‑se spre sud către Arnhem. Terenul din jurul lor era plat; puteau fi lesne văzuţi din drum.

— Obiectul, zise Quinn.

— Ce obiect?

— Smith. & Wesson. Dă‑mi‑l.

Înveli pistolul şi muniţiile într‑una din basmalele ei de mă­tase pe care le avea în geanta cu articole de voiaj şi le îngropă lângă un tufiş de la zece metri de maşină, marcându‑şi în minte locul unde zăceau în nisip. Peste două minute un Range Rover roşu cu alb al Rijkpolitiei, poliţia circulaţiei, apăru deasupra lor pe creasta tare.

Ofiţerii erau îngrijoraţi, dar răsuflară uşuraţi văzînd că erau teferi şi le ceru­ră actele. După treizeci de minute erau depozitaţi cu bagaje cu tot în curtea din spate acoperită cu dale cenuşii de ciment a sediului general al poliţiei din Arn­hem de pe Beek Straat. Un sergent îi conduse până la o cameră de anchetă de la etaj, unde îşi făcu ample însemnări. Trecuse de amiază când is­prăviră.

Reprezentantul agenţiei care închiria maşini nu avusese o zi prea grea tu­riştii tereştri tind să se subţieze la jumătatea lui noiembrie şi fu foarte încântat să primească în biroul său din bulevardul Heuvelink telefonul unei doamne care se interesa de o agenţie cu maşini de închiriat. Bucuria îi mai scăzu oarecum auzind că tocmai făcuse praf una din Sierrele firmei pe A. 50 la Terlet, dar îşi aduse aminte că fusese admonestat să‑şi dea mai multă silinţă, ceea ce şi făcu.

Se prezentă la postul de poliţie şi începu să discute cu ser­gentul. Nici Sam, nici Quinn nu înţelegeau o boabă. Din fericire pentru ei, amândoi olandezii vor­beau bine engleza.

— Echipa de recuperări a poliţiei o să aducă Sierra aici, de unde este... par­cată, le spuse el. Eu o s‑o iau de aici şi o s‑o duc la atelierele de reparaţii ale firmei. Aveţi asigurare completă după cum reiese din acte. E o maşină închiriată în Olanda?

— Nu, Ostende, Belgia, îi răspunse Sam. Facem un tur.

— Aha, exclamă omul. Se gândea: hârţogăreală, un maldăr de hârţoage. Do­riţi să închiriaţi o altă maşină?

— Da, am vrea, îi răspunse Sam.

— Pot să vă ofer un foarte frumos Opel Ascona, dar numai mâine dimineaţă. E la service acum. Aţi tras la un hotel?

Nu trăseseră, dar amabilul sergent de poliţie dădu un telefon şi primiră o cameră dublă la hotelul Rijn. Cerul se acoperise iar de nori; începuse să cadă ploaia. Omul de la agenţie îi conduse în maşina lui cale de o milă pe digul Rijn­kade până la hotel, îi lăsă acolo şi le promise că a doua zi la opt Opelul avea să fie în faţa intrării.

Hotelul era pe două treimi gol iar camera lor era în faţă, cu vedere la fluviu. După‑amiaza scurtă se apropia de sfârşit; ploaia bătea în geamuri. Apele cenuşii şi masive ale Rinului se îndreptau spre mare. Quinn se aşeză într‑un fotoliu cu spătar înalt lângă fereastră şi rămase cu privirea pierdută în zare.

— Ar trebui să‑i dau un telefon lui Kevin Brown, spuse Sam. Să‑i spun ce am descoperit.