Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Maşina închiriată fu adusă de la hotelul Central şi cercetată cu de‑amănun­tul. Nici urmă de arme. A fost recuperat şi cerce­tat şi bagajul. Nici urmă de armă. Sergentul recunoscu faptul că nici Quinn, nici Sam nu aveau nici o armă asupra lor atunci când îi descoperise în pivniţă. Dyskra presupunea că Quinn îl omorâse pe sud‑africanul cu o zi înainte, până nu‑şi începuse pânda sergentul lui, şi că se întorsese pentru că uitase ceva care s‑ar fi putut afla în buzunarele mortului. Dar în cazul acesta, de ce sergentul îl văzuse încercând să pătrundă prin uşa de la in­trare? Dacă ar fi încuiat uşa în urma lui după ce‑l omorâse pe sud‑african ar fi putut foarte bine s‑o şi descuie a doua zi. To­tul era confuz. De un lucru însă era sigur Dyskra. Nu credea nici o clipă în acea legătură de la Paris ca motiv al acestei vi­zite.

Profesorul Veerman sosi pe la şase şi îşi încheie treaba pe la miezul nopţii. Traversă strada ca să bea o cafea cu un foarte obosit inspector şef Dyskra.

— Ei, profesore?

— O să primeşti raportul meu complet la timpul potrivit, îi spuse doctorul.

— Doar în linii mari, te rog.

— De acord. Decesul în urma masivei laceraţii a creierului produse de un glonte, probabil nouă milimetri, tras de la mică distanţă în tâmpla stângă, ieşirea prin dreapta. Eu aş căuta o gaură în lemn pe undeva prin bar.

Dyskra dădu din cap în semn că a înţeles.

— Ora decesului? întrebă el. Am reţinut doi americani care au descoperit cadavrul, într‑o presupusă vizită de prietenie. Cu toate că au spart geamul ca să pătrundă în local şi să‑l găsească.

— La mijlocul zilei de ieri, îi răspunse profesorul. Cu apro­ximaţie de două ore. O să ştiu mai multe mai târziu, după ana­liza de laborator.

— Dar americanii erau la comisariatul de poliţie din Arnhem ieri la prânz, exclamă Dyskra. Este de necontestat. Au avut un accident de maşină la zece şi li s‑a dat drumul ca să‑şi petreacă noaptea la hotelul Rijn la patru. Puteau să fi plecat din hotel noaptea, să vină până aici cu maşina, să facă treaba şi să fie înapoi acolo în zori.

— Nici gând, spuse profesorul ridicându‑se. Individul ăsta a murit nu mai târziu de ora 2.00 p.m. ieri. Dacă erau în Arnhem, sunt nevinovaţi, regret. Faptele vorbesc.

Dyskra înjură. Sergentul lui trebuie să‑şi fi început pânda la treizeci de minute după ce ucigaşul părăsise barul.

— Colegii mei din Arnhem mi‑au spus că vă îndreptaţi spre feribotul de la Vissingen când aţi plecat ieri de la ei, le spuse el lui Sam şi lui Quinn când le dădu drumul spre dimineaţă.

— E adevărat, îi răspunse Quinn adunându‑şi bagajul atât de mult cercetat.

— V‑aş fi recunoscător dacă v‑aţi continua drumul într‑a­colo, spuse inspec­torul şef. Domnule Quinn, ţării mele îi face mare plăcere să‑i întâmpine pe vizitatorii străini, dar dumnea­voastră pe oriunde mergeţi se pare că obligaţi poliţia la muncă suplimentară.

— Regret sincer, îi spuse Quinn din tot sufletul. Dar fiindcă am scăpat ultimul feribot şi suntem flămânzi şi obosiţi, am pu­tea să ne terminăm, noaptea la hotel şi să plecăm mâine?

— Foarte bine, îi răspunse Dyskra. O să trimit doi oameni de‑ai mei să vă însoţească le plecarea din oraş.

— Încep să mă simt ca o membră a familiei regale, spuse Sam în timp ce intra în baia de la hotelul Central.

Când ieşi, Quinn plecase. Se întoarse la 5.00, puse Smith & Wessonul îna­poi pe fundul genţii cu mărunţişuri a lui Sam şi prinse două ore de somn înainte de sosirea cafelei de dimineaţă.

Drumul până la Flushing fu lipsit de peripeţii. Quinn era adâncit în gânduri. Cineva îi omora pe mercenari unul după ce­lălalt şi acum chiar ajunsese să nu mai aibă nici un loc spre care să se îndrepte. Doar poate... Înapoi la arhive. S‑ar putea să mai fie ceva de scos din ele, dar era prea puţin probabil, foarte puţin probabil. Odată cu moartea lui Pretorius, pista ajunsese rece ca un cod mort de o săptămână şi putea tot atât de urât.

O maşină a poliţiei din Flushing era parcată lângă rampa fe­ribotului către Anglia. Cei doi ofiţeri din ea urmăriră cum Opelul Ascona pătrundea încet în carena transportului direct de maşini, dar nu dădură raportul la cartierul general decât după ce feribotul plecă îndreptându‑se spre estuarul Westeschelde.

Călătoria se desfăşură în deplină linişte. Sam îşi scrise în­semnările care deveneau de‑acuma un adevărat catalog al comi­sariatelor de poliţie din Europa; Quinn citi primele ziare engle­zeşti pe care le vedea în zece zile. Îi scăpă paragra­ful care înce­pea cu „Mare epurare la KGB?'. Era o informaţie transmisă de Reuters de la Moscova prin care anunţa că obişnuitele surse bine informate făceau aluzie la viitoare schimbări la vârf în ca­drul poliţiei secrete sovietice.

Quinn aştepta în bezna din grădiniţa din strada Carlyle aşa cum o făcea de două ore, imobil ca o statuie şi nevăzut de ni­meni. Un salcâm galben arunca o umbră care îl apăra de lumina felinarului de pe stradă; vindiacul din piele neagră şi cu fermoar precum şi imobilitatea făceau restul. Oamenii treceau la câţiva metri de el dar nimeni nu‑l băga în seamă pe bărbatul din um­bră. Era zece şi jumătate; locuitorii elegantului scuar din Chelsea se întorceau pe la casele lor venind de la dineurile din restau­rantele din Knightsbridge şi Mayfair. David şi Carina Frost tre­cură în vechiul lor Bentley spre casa aflată puţin mai sus. La ora 23.00 sosi şi omul pe care îl aştepta Quinn.

Îşi parcă maşina în parcarea pentru locatari de pe partea cealaltă a străzii, urcă cele cinci trepte până la uşa de intrare şi introduse cheia în broască. Quinn era la cotul lui înainte să apuce să o răsucească.

— Julian.

Julian Hayman se răsuci alarmat.

— Dumnezeule mare, Quinn, să nu mai faci aşa ceva. Te‑aş fi putut face una cu pământul.

La ani buni după ce plecase de la regiment, Hayman mai era încă un om foarte în formă. Dar anii de trai citadin tociseră vechiul tăiş ascuţit, doar cu o idee. Quinn îşi petrecuse aceşti ani lucrându‑şi via sub soarele arzător. Renunţă să‑i sugereze că s‑ar fi putut întâmpla tocmai invers.

— Trebuie să mă întorc la dosarele tale, Julian.

Hayman, îşi revenise aproape de tot. Clătină cu fermitate din cap refuzîndu‑l.

— Regret, bătrâne. Gata. Nici o şansă. Umblă vorba că eşti tabu. Oamenii vorbesc pe circuit, ştii despre afacerea Cormack. Nu pot să risc. Ultimul cuvânt.

Quinn îşi dădu seama că era cu adevărat ultimul cuvânt. Pista se termi­nase. Se întoarse şi dădu să plece.

— Apropo, îi strigă din capul scărilor Hayman. Am luat ieri masa cu Barney Simkins. Îţi mai aduci aminte de el?

Quinn încuviinţă din cap. Barney Simkins, un director de la Broderick‑ Jones, firma de asigurări a lui Lloyd's care îl anga­jase pe el timp de zece ani prin toată Europa.

— Zice că l‑a sunat cineva şi l‑a întrebat de tine.

— Cine?

— Nu ştiu. Barney zice că individul a fost foarte scurt. A zis numai că dacă vrei să iei legătura cu el, să dai un mic anunţ la International Herald Tribune, ediţia pariziană, oricând vrei în următoarele zece zile şi să‑l semnezi Q.

— N‑a dat nici un fel de nume? întrebă Quinn.

— Numai unul, bătrâne. Un nume ciudat. Zack.

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Quinn se urcă în maşină alături de Sam care îl aşteptase după colţ, în Mul­berry Walk. Avea un aer gânditor.