Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Nu se prinde?

— Hmmm?

— Hayman. Nu te lasă să te mai uiţi prin dosarele lui?

— Nu. Exclus. Şi e categoric. Dar se pare că există altcineva care vrea să se prindă în joc. Zack a dat telefon.

Sam era uluită. Rămase încremenită de uimire.

— Zack? Ce vrea?

— O întâlnire.

— Cum naiba a dat de tine?

Quinn introduse cheia şi plecă de lângă trotuar.

— Bătaie lungă. Cu ani în urmă s‑a făcut o menţiune oca­zională despre faptul că lucram la Broderick‑Jones. Tot ce avea erau numele meu şi meseria. Se pare că nu sunt singurul care cotrobăie prin tăieturile vechi de prin ziare. Spre bafta noastră Hayman a luat întâmplător masa cu cineva de la vechea mea firmă şi a venit vorba.

Coti pe strada Old Church şi apoi din nou la dreapta pe şo­seaua King.

— Quinn, o să încerce să te omoare. I‑a terminat deja pe doi dintre ai lui. Fără ei, ajunge să‑şi ţină toată răscumpărarea pentru el; dacă te înlătură şi pe tine, se termină cu urmărirea. E limpede că pe tine te socoteşte mai capabil să dai de el decât FBI‑ul.

Quinn râse scurt.

— Dacă‑ar şti! N‑am nici cea mai vagă idee cine e sau unde e.

Se hotârî să nu‑i spună că încetase să mai creadă că Zack era ucigaşul lui Marchais şi al lui Pretorius. Nu că un individ ca Zack s‑ar fi dat înapoi să‑şi elimine acoliţii dacă preţul merita; în Congo unii mercenari fuseseră eliminaţi chiar de tovarăşi de‑ai lor.

Ajunsese împreună cu Sam la Marchais la câteva ceasuri după ce acesta murise; din fericire pentru el, nu era nici un poliţist prin preajmă. Dacă n‑ar fi fost bafta cu accidentul de lângă Arnhem, s‑ar fi aflat în barul lui Pretorius cu o armă încărcată chiar la o oră după ce acesta murise. Ar fi rămas în detenţie mai multe săptămâni, câtă vreme poliţia din Den Bosch făcea cercetări.

O coti la stânga, ieşind de pe şoseaua King în strada Beaufort, se îndreptă către podul Battersea şi nimeri drept în mijlo­cul ambuteiajului. Circulaţia rutieră de la Londra nu este deloc străină de încurcături şi gâtuituri, dar la ora aceea târzie de iarnă circulaţia prin partea de sud a Londrei ar fi trebuit să fie destul de liberă.

Şirul de maşini se subţia în faţă şi zări un poliţist în uni­forma londoneză care le îndruma să ocolească o serie de conuri ce blocau banda alăturată. Maşi­nile care se îndreptau spre nord trebuiau să le ocolească, iar cele spre sud erau obligate să folo­sească unica bandă rămasă.

Ajunşi în dreptul obstacolului, Quinn şi Sam văzură două maşini ale poli­ţiei, cu luminile albastre de pe acoperiş aruncând fulgere în timp ce se roteau. Maşinile poliţiei încadrau o ambu­lanţă parcată cu uşile deschise. Doi infirmieri coborau din spa­tele ei cu o targă, apropiindu‑se de masa informă de pe trotuar acoperită cu o pătură.

Poliţistul de la controlul circulaţiei le făcu un semn impa­cientat cu mâna ca să înainteze. Sam îşi încordă privirea cercetând faţada clădirii în faţa căreia zăcea masa informă de pe pa­vaj. Ferestrele de la ultimul etaj erau deschise şi prin ele se iţea capul unui poliţist care se uita în jos.

— Se pare că cineva a căzut opt etaje, observă ea. Poliţia se uită de la fe­reas­tra aia deschisă de sus.

Quinn bombăni ceva, concentrându‑se să nu lovească lăm­pile de semnali­zare ale maşinii din faţă, al cărei şofer căsca şi el gura la accident. După câteva clipe drumul era liber şi Quinn ambală maşina pe podul de peste Tamisa, lăsând în urmă cada­vrul unui om de care nu auzise şi nici nu avea să audă vreo­dată: cadavrul lui Andy Laing.

— Încotro mergem? îl întrebă Sam.

— Paris, ji răspunse Quinn.

Pentru Quinn întoarcerea la Paris era ca o întoarcere acasă. Cu toate că la Londra petrecuse mai multă vreme, Parisul ocupa un loc special în viaţa lui.

Aici îi făcuse curte şi o cucerise pe Jeannette, aici se căsă­torise cu ea. Vre­me de doi ani locuiseră fericiţi într‑un aparta­ment micuţ de pe strada Grenelle; fetiţa lor se născuse la spita­lul american de la Neuilly.

Cunoştea barurile Parisului, zeci şi zeci, în care, după moar­tea Jeannettei şi a fetiţei lor Sophie pe autostrada de la Orleans, încercase să‑şi înece durerea în băutură. Fusese fericit la Paris, fusese în al nouălea cer la Paris, cunoscuse iadul la Paris, se tre­zise în şanţuri la Paris. Cunoştea bine locul.

Îşi petrecură noaptea la un motel de lângă Ashford, prinseră vaporul de ora 9.00 cu care traversară de la Folkestone la Calais şi sosiră la Paris la ora prânzu­lui.

Quinn luă o cameră într‑un hotel micuţ de lângă Champs‑El‑ysee şi dispăru cu maşina în căutarea unui loc de parcare. Arondismentul VIII din Paris cuprin­de multe atracţii, dar spaţi­ile largi de parcare nu se numără printre ele. Dacă ar fi parcat în faţa hotelului du Colisée, pe strada cu acelaşi nume, ar fi în­semnat să nu mai iasă de acolo niciodată. Preferă să se folo­sească de parcarea subterană de pe rue Chaveau‑Lagarde, chiar în spatele Madeleinei, şi se întoarse la hotel cu taxiul. Avea ori­cum intenţia să umble cu taxiul. În zona Madeleinei îşi notă alte două articole de care s‑ar fi putut să aibă nevoie.

După masa de prânz, Quinn şi Sam se îndreptară cu taxiul spre birourile lui International Herald Tribune de pe Avenue Charles de Gaulle nr. 181 din Neuilly.

— Mă tem că nu‑l putem pune în ediţia de mâine, le spuse fata de la birou. Nu poate să apară decât poimâine. Anunţurile se publică a doua zi numai dacă sunt aduse până la 11.30.

— Nu‑i nimic, o asigură Quinn şi îi achită preţul în nume­rar.

Luă cu el un exemplar primit cadou şi îl citi în taxiul cu care se întorceau în Champs‑Elysées.

De data aceasta nu‑i mai scăpă ştirea transmisă de la Mos­cova al cărei titlu anunţa: GEN. KRIUCIKOV ÎNDEPĂRTAT. Mai avea şi un subtitlu: ŞEFUL KGB DAT AFARĂ ÎNTR‑O AMPLĂ RESTRUCTURARE A SECURITĂŢII. Citi artico­lul din curiozitate, dar nu‑i spunea nimic.

Corespondentul de presă al agenţiei anunţa că Politbiroul sovietic primise „cu regret" cererea de ieşire la pensie a preşe­dintelui KGB‑ului, generalul Vladi­mir Kriucikov. Un adjunct avea să conducă un Comitet interimar până când Politbiroul avea să numească un succesor.

Autorul articolului era de părere că schimbările păreau să fie urmarea nemulţimirii Politbiroului de felul cum îşi îndepli­nea sarcinile în special Primul Directorat Superior, al cărui conducător fusese chiar Kriucikov. Reporterul îşi termina articolul cu sugestia că Politbiroul o slab deghizată referire la Gorba­ciov însuşi dorea să vadă sânge mai tânăr şi mai proaspăt în cel mai înalt post al serviciului de spionaj extern din URSS.

În aceeaşi seară şi în toată ziua următoare Quinn îi oferi lui Sam, care nu mai văzuse niciodată Parisul, întregul meniu turis­tic. Vizitară Luvrul, grădinile Tuileries pe ploaie, Arcul de Triumf şi Turnul Eiffel, încheindu‑şi ziua liberă la cabaretul Lido.

Anunţul apăru în dimineaţa următoare. Quinn se sculă de­vreme şi, la ora şapte, îşi cumpără un ziar de la un vânzător de pe Champs Elysées ca să fie sigur că era publicat. Anunţul suna simplu „Z. Sunt aici. Caută‑mă... Q.". Dăduse numărul de tele­fon de la hotel şi o anunţase pe centralistă că avea să primească un telefon. Rămase să aştepte în cameră. Telefonul sună la ora 9.30.

— Quinn.

Glasul era inconfundabil.

— Zack, înainte de orice, aici e un hotel. Nu‑mi plac tele­foanele din hotel. Sună‑mă la telefonul ăsta public peste treizeci de minute.