Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Îi dictă numărul unei cabine de lângă Place de la Madeleine. O lăsă pe Sam încă în cămaşă de noapte, strigându‑i:

— O să mă întorc peste o oră.

Telefonul din cabină sună exact la ora zece.

— Quinn, vreau să vorbesc cu tine.

— Vorbim, Zack.

Vreau să spun între patru ochi.

— Sigur, nici o problemă. Tu stabileşti unde şi când.

— Fără şmecherii, Quinn. Fără arme, fără întărituri.

— Cum vrei.

Zack îi dictă ora şi locul. Quinn nu‑şi făcu nici o însemnare nu era nevoie. Se întoarse la hotel. O găsi pe Sam în holul‑cum‑bar, în faţă cu nişte cornuri şi o cană de cafea cu lapte. Ea îşi ridică privirea nerăbdătoare.

— Ce‑a vrut?

— O întâlnire, între patru ochi.

— Quinn, iubitule, fii atent. E un ucigaş. Unde şi când?

— Nu aici, îi spuse el.

Mai erau şi alţi turişti care‑şi luau masa de diminieaţă cu întârziere.

— În cameră.

— Într‑o cameră de hotel, îi spuse el când ajunseră sus. Mâine la opt dimi­neaţa. În camera lui de la hotelul Robin. Rezer­vată pe numele lui îţi vine să crezi? Smith.

— Trebuie să fiu şi eu acolo, Quinn. Nu‑mi place cum sună. Nu uita că şi eu sunt antrenată cu armele. Iar tu ai să iei Smith & Wessonul cu tine, nu mai în­ca­pe discuţie.

— Bineînţeles, o asigură Quinn.

După câteva minute, Sam găsea un pretext ca să coboare la bar. Se întoarse după zece minute şi Quinn îşi aminti că la ca­pătul barului exista un telefon.

Când plecă la miezul nopţii, Sam dormea cu deşteptătorul de pe noptieră pus să sune la şase dimineaţa. Quinn se mişcă prin odaie ca o umbră, adunân­du‑şi pantofii, şosetele, pantalonii, chiloţii, flanelul, haina şi arma în drum spre ieşire. În coridor nu era nimeni. Se îmbrăcă acolo, îşi puse pistolul la brâu, îşi aranja vindiacul ca să‑l acopere şi coborî scările fără zgomot.

Găsi un taxi pe Champs‑Elysées şi după zece minute era la Hotel Robin.

— La chambre de Monsieur Smith, s'il vous plaît, i se adresă el recepţione­rului de noapte.

Numărul zece. Etajul doi. Urcă scările şi intră în cameră.

Baia era cel mai bun loc pentru o ambuscadă. Uşa era în colţul dormitorului şi din ea putea să acopere toate unghiurile, mai ales uşa care dădea în coridor. Scoase becul de la lampa din tavan, luă un scaun cu spătar şi îl aşeză în baie. Cu uşa des­chisă atât cât să lase o crăpătură de trei degete, se aşeză la pândă. După ce‑şi obişnui ochii cu întunericul, putea să vadă foarte bine tot dormitorul gol, slab luminat de lumina din stradă care pătrundea prin ferestrele cu draperi­ile trase.

Până la şase nu venise nimeni; nu auzise nici un zgomot de paşi pe coridor. La şase şi jumătate, recepţionerul de noapte aduse cafeaua unui client care se scula mai devreme, undeva mai jos pe coridor; auzi paşii care treceau prin faţa uşii, apoi întorcându‑se şi coborând scările până în hol. La el nu veni ni­meni, nu încercă nimeni să îi intre în odaie.

La opt simţi că‑l inundă un val de uşurare. La şi douăzeci plecă, achită nota, luă un taxi şi se întoarse la Hotel du Colisée. Sam era în cameră şi aproape isterizată.

— Quinn, unde dracului ai fost? M‑am dat de ceasul morţii de grijă. M‑am trezit la cinci... tu nu erai aici... Pentru numele lui Dumnezeu, am pierdut rendez‑vous-ul.

Ar fi putut s‑o mintă, dar era ros de remuşcări sincere. Îi povesti ce făcuse. Sam se uită la el de parcă tocmai ar fi pălmu­it‑o.

— Ai crezut că eu eram? îl întrebă ea în şoaptă.

— Da, recunoscu el.

După Marchais şi Pretorius ajunsese obsedat de ideea că cineva îl informa pe ucigaş sau ucigaşi; cum altfel ar fi reuşit să ajungă la mercenarii dispăruţi înainte de el şi de Sam?

Ea îşi înghiţi un nod, se reculese, îşi ascunse durerea din suflet.

— Foarte bine, unde este deci întâlnirea reală, dacă‑mi dai voie să te întreb? Adică, dacă ai destulă încredere în mine acum.

— Peste o oră, la zece, îi răspunse el. Un bar de pe rue de Chalon, chiar în spate la Gare de Lyon. E un drum lung hai acum să mergem.

Luară iarăşi taxiul. Sam păstră o tăcere plină de reproşuri în timp ce cobo­rau cheiurile de pe malul nordic al Senei, străbătând oraşul dinspre nord‑vest către sud‑est. Quinn lăsă taxiul la colţul dintre rue de Chalon şi Passage de Gatbois. Hotărâse să facă restul drumului pe jos.

Rue de Chalon mergea paralel cu şinele care porneau din gară spre sudul Franţei. Din spatele zidului puteau să audă zăngănitul trenurilor care se mişcau pe numeroasele linii dinafară gării. Era o străduţă sordidă.

— E un loc al dracului de împuţit, zise Sam.

— Da, păi, el a ales‑o. Întâlnirea e la bar.

Existau două baruri pe stradă şi nici unul nu reprezenta vreo ameninţare pentru Ritz.

„Chez Hugo" era al doilea, pe partea cealaltă a străzii, la cincizeci de metri mai sus de primul. Quinn deschise uşa. Tej­gheaua barului era în stânga; în dreapta, două mese lângă fereas­tra dinspre stradă, mascată de perdele groase de dantelă. Mesele erau amândouă goale. Întreg localul era gol, în afară de proprie­tarul nebărbierit care trebăluia pe lângă maşina espresso din spatele tejghelei. Cu uşa deschisă în spatele lui, în care era Sam, Quinn era vizibil şi o ştia foarte bine. Oricine s‑ar fi aflat în co­tlonul întunecat din spate era foarte greu de văzut. Apoi îl zări şi el pe unicul client din bar. Chiar în fund, singur la masă, cu o cafea în faţă, cu ochii ţintă la Quinn.

Quinn traversă încăperea, urmat de Sam. Omul nu făcu nici o mişcare. Nu‑l slăbea din ochi pe Quinn, doar o scurtă ocheadă spre Sam. În sfârşit, Quinn ajunse şi rămase în picioare lângă el. Avea o haină de catifea raiată şi o cămaşă deschisă la gât. Părul rar, blond‑roşcat, spre cincizeci de ani, o faţă subţire, meschină, ciupită rău de tot de vărsat.

— Zack? întrebă Quinn.

— Da. Stai jos. Ea cine‑i?

— Partenera mea. Stau eu, stă şi ea. Tu ai vrut. Hai să vor­bim.

Se aşeză vizavi de Zack, cu mâinile pe masă. Fără şmecherii. Omul se uita la el răuvoitor. Quinn ştia că‑i mai văzuse chipul, se gândi la dosarele lui Hay­man şi la cele din Hamburg. Apoi îşi aminti. Sidney Fielding, unul din coman­dan­ţii de secţie ai lui John Peters din Comandoul Cinci de la Paulis, fost Congo belgian. Omul tremura de emoţie de‑abia stăpânită. După câteva clipe Quinn îşi dădu seama că era furie, dar amestecată cu altceva. Quinn mai văzuse de multe ori privirea aceasta în Viet­nam şi aiurea. Omul era speriat, înverşunat dar şi înspăimântat de moarte. Zack nu se mai putu abţine.

— Quinn, eşti un ticălos. Tu şi ai tăi sunteţi nişte ticăloşi mincinoşi. Aţi promis că n‑o să fie nici o urmărire, aţi zis că nu trebuie decât să ne dăm la fund şi după câteva săptămâni toată furia o să treacă. Rahat. Acuma aflu că Paul Uriaşul a dispărut şi Janni e la morgă în Olanda. Nici o urmărire, pe dracu. Sun­tem lichidaţi.

— Hei, calmează‑te, Zack. Eu nu sunt dintre cei care ţi‑au spus toate astea. Eu sunt de partea cealaltă. De ce nu începi cu începutul. De ce l‑aţi răpit pe Simon Cormack?

Zack se uită la Quinn de parcă îl întrebase dacă soarele era îngheţat sau fierbinte.

— Pentru că am fost plătiţi, spuse el.

— Aţi fost plătiţi pentru treaba asta? Nu pentru răscumpă­rare?

— Nu, asta era extra. O jumătate de milion a fost plata. Am luat două sute pentru mine, câte o sută pentru ceilalţi. Ni s‑a spus că răscumpărarea e extra puteam să cerem cât voiam şi să o ţinem pentru noi.