Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

De‑abia dacă era mai lată decât o maşină iar clădirile se sprijineau una de alta ca să nu se prăbuşească. Existau două baruri pentru că pe vremuri luntraşii care îşi duceau marfa pe Dommel şi pe canale ancorau cândva aici ca să‑şi astâmpere se­tea.

Gouden Leeuw se afla în partea de sud a străzii, la douăzeci de metri de drumul de edec, o clădire cu două etaje, cu faţada îngustă, cu o firmă ştearsă care îi anunţa numele. Parterul nu avea decât o singură fereastră boltită, ale cărei mici geamlâcuri pătrate erau din sticlă opacă şi colorată. Lângă ea se afla unica uşă care permitea accesul în bar. Era încuiată. Quinn bătu şi aş­teptă. Nici un sunet, nici o mişcare. Celălalt local de pe stradă era deschis. Toate localurile din Den Bosch erau deschise.

— Şi acum? întrebă Sam.

Mai în josul străzii, un bărbat care stătea la fereastra celeilalte cârciumi îşi lăsă ziarul, îi cer­cetă şi apoi şi‑l ridică din nou. Lângă Leul de aur era o poartă din lemn înaltă de doi metri care, după toate aparenţele, dădea într‑un pasaj ce ducea în spate.

— Aşteaptă aici, în spuse Quinn.

Se caţără şi trecu peste poartă într‑o secundă, apoi sări în pasaj. După câteva minute, Sam auzi zgomot de sticlă, sunetul paşilor şi uşa de la intrare se deschise pe dinăuntru. Quinn era acolo.

— Hai de pe stradă, spuse el.

Sam intră şi el închise uşa în spatele ei. Nu era nici o lumină. Barul era întu­necat, luminat doar de razele care se strecurau de afară prin fereastra boltită cu geamlîcuri colorate.

Era un local mic. Barul se afla în jurul ferestrei şi avea o formă de L. Din uşă pornea un interval de trecere care ocolea barul pentru a se transforma dincolo de colţul L‑ului într‑o zonă pentru consumatori care se lărgea către spatele încăperii. În spatele barului exista obişnuita mulţime de sticle; paharele de bere erau înşirate cu gura în jos pe un ştergar pe de tejgheaua barului, pe care se mai aflau trei mânere din porţelan de Delft pentru pompele de bere. Chiar în spate era o uşă, prin care in­trase Quinn.

Uşa dădea către un mic spălător căruia Quinn îi spărsese fe­reastra ca să pătrundă înăuntru. Şi către o scară ce ducea în apartamentul de la etaj.

— Poate că e pe undeva pe sus, spuse Sam.

Nu era. Era un studio foarte mic, doar un dormitor‑salon cu o chicinetă într‑un alcov şi o mică toaletă/spălător. Pe perete era o poză cu o scenă posibil din Transvaal; o serie de amintiri din Africa, un televizor, un pat nefăcut. Nici o carte. Quinn cercetă toate bufe­tele şi minusculul pod de deasupra tavanului. Nici urmă de Pretorius. Coborâră.

— Dacă tot am intrat în barul lui prin efracţie, am putea foarte bine să ne servim cu o bere, propuse Sam.

Se duse în spatele tejghelei, luă două pahare şi trase de unul din mânerele de porţelan ale pompei. Berea începu să curgă cu spumă în pa­hare.

— De unde vine berea asta? întrebă Quinn.

Sam căută sub tejghea.

— Tuburile trec direct prin podea, îl anunţă ea.

Quinn găsi trapa sub un preş din celălalt colţ al încăperii. Treptele de lemn duceau în jos şi lângă ele era un comutator. Spre deosebire de bar, pivniţele erau spaţioase.

La fel ca şi vecinele ei, întreaga clădire era sprijinită pe arca­dele de cărămidă care creau pivniţele. Tuburile care duceau sus la pompele de bere de deasupra lor veneau din nişte butoaie moderne de bere, din metal, coborâte evident prin trapă înainte de a fi conectate. Dar nu fusese întotdeauna aşa.

Într‑un capăt al pivniţelor era un grilaj lat de oţel. În spatele lui curgea ca­na­lul Dieze care trece pe sub Molenstraat. Cu ani în urmă, oamenii aduceau uriaşele butoaie cu bere în bărci pe care le făceau să înainteze pe canal cu ajuto­rul unor prăjini, apoi le rostogoleau prin grilaj şi le aşezau la locul lor sub bar. Era pe vremea când chelnerii trebuiau să forfotească‑în sus şi în jos pe scări pentru a duce halbele de bere clienţilor aflaţi deasu­pra.

Mai existau încă trei din aceste butoaie străvechi, aşezate în picioare pe soclurile lor din cărămidă din sala cea mai mare pe care o formau arcadele, fiecare având la bază câte un robinet cu cana. Quinn deschise alene unul din canale; un şuvoi de bere veche şi acră se scurse în lumina lămpii. Al doilea era la fel. Îl lovi pe cel de‑al treilea cu piciorul. Lichidul începu să curgă găl­bui şi fără strălucire, după care începu să se coloreze în roz.

Fu nevoie de trei opinteli zdravene ale lui Quinn pentru ca butoiul să se culce pe o parte. În cădere se sfărâmă şi tot conţi­nutul i se revărsă pe podeaua de cărămidă. O parte era alcătuit din ultimele două galoane de bere străveche care nu mai apuca­seră să ajungă în barul de deasupra. În băltoaca de bere zăcea, un bărbat întins pe spate, cu ochii opaci deschişi în lumina singurului bec, cu o gaură într‑o tâmplă şi o rană sfârtecată pe unde ieşise glonţul în cealaltă. După statură şi conformaţie, Quinn estimă că putea să fie omul care stătuse în spatele lui în de­pozit, omul cu Skorpionul. Dacă el era, omorâse un sergent bri­tanic şi doi agenţi secreţi americani pe câmpia Shotpver.

Celălalt bărbat din beci îşi îndreptă arma direct spre spatele lui Quinn şi i se adresă în olandeză. Quinn se întoarse. Omul coborâse scările neauzit, pentru că paşii îi fuseseră mascaţi de tunetul butoiului care se prăbuşea. Ceea ce spu­nea el era:

— Bine lucrat, mijnheer. Ţi‑ai găsit prietenul. Nouă ne‑a scăpat.

Alţi doi coborau scările, îmbrăcaţi amândoi în uniforma po­liţiei publice olandeze. Bărbatul cu arma era în haine civile, un sergent de la Recherche.

— Mă întreb, spuse Sam în timp ce erau conduşi la postul de poliţie de pe Tolburg Straat, dacă există vreo piaţă de desfa­cere pentru antologia definitivă a comisariatelor de poliţie olan­deze?

Din întâmplare, postul de poliţie din Den Bosch este chiar pe partea cealaltă a străzii pe care se află Groot Zieken Gasthause în traducere literală Marea casă de oaspeţi bolnavi la morga căreia fusese dus cadavrul lui Jan Pretorius pentru au­topsie.

Inspectorul şef Dyskra nu dăduse prea mare atenţia avertis­mentului pe care Papa De Groot i‑l dăduse la telefon în dimi­neaţa precedentă. Un american în căutarea unui sud‑african nu însemna automat neplăceri pentru poliţie. În pauza de prânz îşi trimisese unul din sergenţi acolo. Omul găsise barul Leul de aur închis şi se întorsese să‑i dea raportul.

Un lăcătuş local le asigurase intrarea dar, totul părea în or­dine. Nici o învălmăşeală, nici o urmă de luptă. Dacă Pretorius dorea să închidă şi să plece avea tot dreptul s‑o facă. Proprieta­rul celuilalt bar din josul străzii spunea că avusese impresia că barul fusese deschis până la amiază. Vremea fiind cum era, era cât se poate de normal ca uşa să fi fost închisă. Nu văzuse nici un client intrând sau ieşind din Leul de aur, dar asta nu era ceva neobişnuit. Afacerile mergeau prost.

Sergentul fusese acela care ceruse să mai urmărească o vreme barul şi Dyskra încuviinţase. Şi dăduse roade: americanul sosise după 24 de ore.

Dyskra trimise un mesaj la Gerechtlijk Laboratorium din Voorburg, labora­torul central de anatomopatologie al ţării. Aflând că era vorba de o rană provoca­tă de un glonte, şi încă unui străin, aceştia îl trimiseseră chiar pe doctorul Veer­man în persoană, cel mai bun medic legist din Olanda.

După‑amiază, inspectorul şef Dyskra ascultă cu cea mai mare răbdare expli­caţiile date de Quinn că îl cunoscuse pe Pretorius cu 14 ani în urmă la Paris şi că acum, că făcea turul Olandei, sperase să‑i facă o vizită ca să‑şi mai aducă aminte de trecut. Chiar dacă nu credea o iotă din toată povestea, Dyskra nu lăsă să i se citească nimic pe chip. Dar făcu verificări. BVD‑ul din propria‑i ţară îi confirmă că sud‑africanul fusese la Paris în perioada aceea; foştii patroni ai lui Quinn din Hartford îi confirmară şi ei că da, Quinn era şeful filialei lor de la Paris în anul respectiv.