Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Nu cred, o contrazise Quinn.

— O să se înfurie.

— Foarte bine, poţi să‑i spui că l‑am descoperit pe unul dintre răpitori şi că l‑am lăsat în vârful unei roţi gigantice cu glontele altcuiva în cap. Poţi să‑i mai spui că ai dus cu tine o armă ilegală prin Belgia, Germania şi Olanda. Vrei să‑i spui toate astea la un telefon ascultat de toată lumea?

— Da, ai dreptate. Dar ar trebui să‑mi fac nişte însemnări.

— Fă‑ţi‑le, o îndemnă Quinn.

Sam făcu o razie în minibar, descoperi o jumătate de sticlă de vin negru şi îi aduse un pahar. Apoi se aşeză la birou şi în­cepu să scrie pe hârtia cu antetul hotelului.

La trei mile de hotel mai în susul fluviului, nedesluşit în amurgul care se lăsa, Quinn putea să zărească lanţurile întune­cate şi masive ale vechiului Pod Arnhem, „podul prea îndepăr­tat", unde timp de patru zile în septembrie 1944 colonelul John Frost şi o mică mână de paraşutişti britanici luptaseră până la ultima suflare încercând să stăvilească panzerele SS, înarmaţi doar cu puşti cu închizător culisant şi revolvere, în vreme ce Corpul 30 se străduia zadarnic să înainteze dinspre sud pentru a uşura presiunea în partea de sus a podului. Quinn îşi ridică pa­harul spre încheieturile de oţel care se profilau pe cerul ploios. Sam îi surprinse gestul şi veni şi ea la fereastră. Aruncă o pri­vire pe mal.

— Ai văzut pe cineva cunoscut? îl întrebă ea.

— Nu, îi răspunse Quinn. Au trecut deja.

Sam se înălţă pe vârfuri ca să se uite în stradă.

— Nu văd pe nimeni.

— Demult de tot.

Sam se încruntă nedumerită.

— Eşti un individ foarte enigmatic, domnule Quinn. Ce e ceea ce tu poţi vedea şi eu nu?

— Nu mult, îi răspunse Quinn ridicându‑se. Şi nimic de bun augur. Hai mai bine să vedem ce are de oferit sala de mese.

Ascona era promptă în faţa hotelului la ora opt, împreună cu sergentul cel amabil şi doi poliţişti pe motociclete.

— Încotro vă îndreptaţi, domnule Quinn? întrebă sergentul.

— Vissingen, Flushing, îi răspunse Quinn spre surprinderea lui Sam. Să prindem feribotul.

— Minunat, spuse sergentul. Călătorie plăcută. Colegii mei au să vă călăuzească pe autostrada de sud‑vest.

La intersecţia cu autostrada, motocicliştii se opriră uitându‑se la Opelul care se pierdea în zare. Pe Quinn îl încerca din nou sentimentul de la Dortmund.

Generalul Zvi ben Shaul stătea la biroul său. Îşi ridică privi­rea de la raportul pe care‑l avea dinainte şi se uită la cei doi bărbaţi din faţa sa. Unul era şeful departamentului Mossad care acoperea Arabia Saudită şi toată paninsula, de la graniţa cu Irakul în nord până la ţărmurile Yemenului de Sud. Era un do­meniu bine delimitat. Specialitatea celuilalt nu cunoştea nici un hotar şi, în felul ei, era şi mai importantă, în special pentru se­curitatea Israelului. Acesta se ocupa de palestinieni, oriunde s‑ar fi aflat ei. El era cel care scrisese raportul de pe biroul di­rectorului.

Unii dintre aceşti palestinieni ar fi dat orice ca să cunoască clădirea în care avea loc întrunirea. Aidoma multor altor cu­rioşi, inclusiv o serie de guverne stră­ine, palestinienii continuau să‑şi imagineze că tot cartierul general al Mossadului rămăsese încă în suburbiile nordice ale Tel Avivului. Dar începând din 1988, noul său cămân era într‑o clădire mare şi modernă din plin centrul Tel Avivului, la un colţ de Rehov Shlomo Ha'me‑lekh (strada Regele Solomon) şi aproape de clădirea ocupată de AMAN, serviciul de spionaj al armatei.

— Poţi să afli mai mult? îl întrebă generalul pe David Gur Arieh, expertul palestinian.

Omul zâmbi şi ridică din umeri.

— Întotdeauna vrei mai mult, Zvi. Sursa mea este un meca­nic mărunt, teh­nician la atelierele de reparaţii auto ale armatei saudite. Asta‑i tot ce i s‑a spus. Armata trebuie să fie blocată în deşert vreme de trei zile în aprilie care vine.

— Miroase o lovitură de stat, spuse bărbatul care conducea departamentul saudit. Să scoatem noi castanele din foc în locul lor?

— Dacă ar vrea cineva să‑l răstoarne pe regele Fahd şi să preia puterea, cine e cel mai probabil? întrebă directorul.

Exper­tul saudit ridică din umeri.

— Un alt prinţ, îi răspunse el. Nu unul dintre fraţi. Mai probabil cineva din generaţia mai tânără. Sunt lacomi. Oricâte miliarde ar stoarce prin Comisia pentru cotele de petrol, tot vor mai mult. Nu, s‑ar putea să vrea chiar totul. Şi bineînţeles că cei mai tineri tind să fie mai... mai moderni, mai occidentali. Poate că e mai bine. A venit vremea ca bătrânii să se dea deo­parte.

Nu gândul la un om mai tânăr care să fi condus în Riad îl in­triga pe Ben Shaul. Ci vorbele scăpate de tehnicianul palestinian când îi dăduse instrucţiunile sursei lui Gur Arieh. Anul viitor, se sumeţise el, noi palestinienii o să avem drep­tul să devenim cetă­ţeni naturalizaţi aici.

Dacă era adevărat, dacă asta aveau în cap conspiratorii ne­numiţi, perspec­tivele erau uluitoare. O asemenea ofertă din par­tea unui nou guvern saudit ar fi atras un milion de palestinieni fără cămin şi fără ţară din Israel, Gaza, Malul de vest şi Liban către o viaţă nouă la mare distanţă în sud. Odată rana palesti­niană cicatrizată, Israelul, cu energia şi tehnologia lui, ar fi pu­tut să intre în nişte rela­ţii cu vecinii lui care să se dovedească benefice şi profitabile. Fusese visul fonda­to­rilor ţării, încă de la Weizmann şi Ben‑Gurion. Ben Shaul învăţase despre acest vis încă de pe când era copil, nu crezuse niciodată că avea să se îm­plinească. Dar...

— Ai de gând să le spui politicienilor? îl întrebă Gur Arieh.

Directorul se gândi la ei, cum se ciorovăiau în Knesset, despicând fire de păr semantice şi teologice în timp ce serviciul lui încerca să le spună din ce parte a cerului avea să răsară soarele. Aprilie era încă departe. Fără îndoială că avea să existe o scă­pare dacă îi anunţa. Închise raportul.

— Nu încă, spuse el. Avem prea puţin. Când o să aflăm mai multe, am să le spun.

În sinea lui se decisese să‑l îngroape.

Ca să nu‑i apuce somnul pe vizitatori, aceştia sunt întâmpinaţi la Den Bosch cu un concurs cine‑ştie‑câştigă născocit de cei care proiectaseră oraşul. Se numeşte „Găsiţi drumul cu maşina până în centrul oraşului". Cine câştigă descoperă Scuarul Pieţei şi un loc de parcare. Cine pierde e aruncat înapoi pe drumul de centură printr‑un sistem labirintic de străzi cu sens unic.

Centrul oraşului formează un triunghi. Spre nord‑vest trece râul Dommel; spre nord‑est canalul Zuid‑Willemsvaart; pe cea de‑a treia latură, de la sud, zidul oraşului. Sam şi Quinn bătură sistemul la a treia încercare, ajunseră în piaţă şi îşi reclamară premiul: o cameră la hotelul Central din Scuarul Pieţei.

În odaie, Quinn consultă cartea de telefon. Nu era trecut decât un singur bar Leul de aur, pe o stradă cu numele de Jans Straat. O porniră într‑acolo pe jos. Recepţia hotelului le furni­zase o hartă a centrului, dar Jans Straat nu era trecută pe ea. Mai mulţi cetăţeni din scuar clătinară din cap plini de igno­ranţă. Până şi poliţistul de la colţul străzii fu obligat să‑şi con­sulte mult răsfoitul plan al oraşului. În cele din urmă izbutiră să o descopere.

Era o alee îngustă care pornea din St. Jans Singel, vechiul drum de edec de‑a lungul Dommelului, şi mergea până în strada paralelă cu acesta, Molen­straat. Zona era în întregime străve­che, cea mai mare parte datând din urmă cu trei veacuri. Fusese restaurată şi renovată în majoritate; fuseseră reţinute clădir­ile vechi de cărămidă cu uşile şi ferestrele lor originale dar în inte­rior cuprindeau acum apartamente noi şi elegante. Nu era însă cazul lui Jans Straat.