Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— S‑ar putea să existe una, domnule, îi răspunse colonelul precaut. Mai am 140 de zile până la ora H. Suficient ca o sin­gură scăpare să ducă totul de râpă. Există un tânăr, un fost funcţionar de bancă... locuieşte la Londra acum. Aş vrea să dis­cute cineva cu el.

— Spune‑mi mie, îl îndemnă Miller. Spune‑mi mie ce‑i cu domnul Laing.

Quinn şi Sam intrau în oraşul Groningen din nordul Olan­dei la două ore şi jumătate după ce fugiseră din Oldenburg. Ca­pitală a provinciei cu acelaşi nume, Groningenul, la fel ca şi oraşul german de pe cealaltă parte a graniţei, datează din epoca medievală şi are în mijloc un centru, Oraşul Vechi, apărat de un şir de canale. Pe vremuri, locuitorii puteau să se refugieze în oraş şi să ridice cele 14 poduri, ferecându‑se în spatele întărituri­lor pline cu apă.

În înţelepciunea lui, consiliul municipal decretase că Oraşul Vechi nu avea să fie spoliat de dezvoltarea industrială şi obsesia betonului turnat de la sfârşitul secolului XX. Dimpotrivă, acesta fusese renovat şi restaurat, un cerc de o jumă­ta­te de milă de alei, pieţe, străzi, scuaruri, biserici, restaurante, hoteluri şi pro­menade pentru pietoni, aproape toate pavate cu piatră cubică. La îndrumarea lui Quinn, Sam se îndreptă spre hotelul De Doelen de pe Crote Markt, unde aveau să se cazeze.

Clădirile moderne sunt foarte puţine în Oraşul Vechi, dar una dintre acestea este noul bloc cu cinci etaje din cărămidă ro­şie care adăposteşte sediul poliţiei.

— Cunoşti pe cineva aici? întrebă Sam în timp ce se apro­piau de clădirea respectivă.

— Cunoşteam cândva, recunoscu Quinn. Poate că a ieşit la pensie. Sper să nu.

Nu ieşise. Tînărul ofiţer blond de la biroul de primire îi con­firmă că inspecto­rul De Groot era acum inspector şef şi co­manda Politie Gemeente. Pe cine să anunţe?

Quinn putu să audă strigătul din receptor atunci când poli­ţistul dădu tele­fon la etaj. Tînărul zâmbi.

— Se pare că vă cunoaşte, mijnheer.

Fură poftiţi neîntârziat în biroul inspectorului şef De Groot. Acesta îi aştepta şi traversă încăperea ca să‑i întâmpline, o na­milă cât un urs, rumen la faţă, în uniformă dar cu papuci de casă, de hatârul picioarelor care bătuseră multe mile de străzi pietruite cale de treizeci de ani.

Poliţia olandeză are trei departamente: Gemeente sau poliţia publică, ramu­ra criminalistică cunoscută sub numele de Recherche şi poliţia circulaţiei, Rijk­politie. De Groot arăta exact ceea ce era, un şef al poliţiei publice căruia înfăţişa­rea şi comporta­rea de unchieş îi atrăseseră atât printre propriii ofiţeri cât şi prin­tre locuitori porecla de Papa De Groot.

— Quinn, pe toţi dumnezeii. Quinn. A trecut multă vreme de la Assen.

— Paisprezece ani, recunoscu Quinn în timp ce dădeau mâna şi o prezenta pe Sam.

Nu menţionă nimic despre statutul ei FBI. N‑avea nici o jurisdicţie în Ţările de Jos şi se aflau acolo neoficial. Papa De Groot comandă cafele era cu puţin după micul dejun şi îi întrebă ce vânt îi aducea prin oraş.

— Caut un om, îi spuse Quinn. Cred că s‑ar putea să locu­iască în Olanda.

— Vreun prieten vechi pesemne? Cineva din vremurile vechi?

— Nu, nu l‑am întâlnit niciodată.

Zâmbetul din ochii jucăuşi ai lui De Groot nu dispăru dar începu să‑şi mes­tece cafeaua mai încet.

— Am auzit că te‑ai retras de la Lloyd's, zise el.

— Adevărat, îi răspunse Quinn. Eu şi prietena mea încer­căm doar să facem un serviciu unor prieteni.

— Urmăriţi persoane dispărute? se interesă De Groot. Un domeniu nou pen­tru tine. Foarte bine, cum îl cheamă şi unde locuieşte?

De Groot îi datora un serviciu. În mai 1977, un grup de fa­natici sud‑molu­cani care căutau să‑şi restabilească patria în fosta colonie olandeză, Indonezia, încercase să‑şi facă publicitate cauzei lor punând stăpânire pe un tren şi o şcoa­lă din Assen aflată în apropierea Groningenului. Erau 54 de pasageri în tren şi o sută de copii în şcoală. Aşa ceva era o noutate pentru Olanda; n‑aveau echipe calificate pentru recuperarea ostatecilor pe vremea aceea.

Quinn era în primul an de la firma specializată în astfel de lucruri a lui Lloyd's. Fusese trimis în calitate de consilier împre­ună cu doi sergenţi suavi la vorbă de la SSS britanic, contribu­ţia oficială a Londrei. Assenul aflându‑se în Provincia Dente alăturată, De Groot era comandantul poliţiştilor locali; cei de la SSS făceau legătura cu armata olandeză.

De Groot îl ascultase pe americanul cel slăbănog care se pă­rea că îi înţelege pe oamenii violenţei aflaţi în tren şi în şcoală. Acesta le descrise ce s‑ar fi putut probabil întâmpla dacă trupele ar fi intrat în acţiune şi teroriştii ar fi deschis focul. De Groot le comandase oamenilor săi să acţioneze aşa cum propusese americanul şi doi dintre ei rămăseseră în viaţă datorită acestuia. Până la urmă au fost atacate şi trenul, şi şcoala; şase terorişti, precum şi doi pasageri fuseseră ucişi în schimbul de focuri. Din­tre poliţişti şi soldaţi nici unul.

— Îl cheamă Pretorius, Janni Pretorius, spuse Quinn.

De Groot îşi strânse buzele.

— Un nume destul de obişnuit, Pretorius, observă el. Ştii în ce oraş sau ce sat locuieşte?

— Nu, dar nu e olandez. E sud‑african la origine şi bănu­iesc că nu s‑a natu­ralizat niciodată.

— Atunci avem o problemă. Noi nu deţinem lista centrali­zată a tuturor străi­nilor care locuiesc în Olanda, spuse De Groot. Drepturile omului, înţelegi?

— E un fost mercenar din Congo. Mă gândeam că o astfel de biografie, plus faptul că provine dintr‑o ţară pe care Olanda nu prea o aprobă, i‑ar da dreptul la un cartonaş prin vreun in­dex pe undeva.

De Groot clătină din cap.

— Nu neapărat. Dacă se află aici ilegal, atunci nu‑i pe listă, pentru că altfel ar fi expulzat pentru intrare nepermisă. Dacă stă legal, trebuie să fi fost înregis­trat la intrare dar după aceea, dacă n‑a comis nici o încălcare a legilor olandeze, are dreptul să se mişte liber şi fără nici un control. Face parte din drepturile omului în vigoare la noi.

Quinn făcu semn că a înţeles. Ştia că Olanda era obsedată de drepturile omului. Chiar dacă era benignă din punct de ve­dere a cetăţeanului paşnic, această obsesie făcea ca viaţa să fie o adevărată grădină de trandafiri pentru criminali şi infractori. Tocmai de aceea vechiul şi încântătorul oraş Amsterdam deve­nise capitala europeană a traficanţilor de droguri, teroriştilor şi producăto­rilor de filme pornografice cu copii.

— Cum ar putea un om ca el să primească permisul de in­trare şi rezidenţă în Olanda? întrebă Quinn.

— Păi, dacă s‑a căsătorit cu o daneză, poate să le obţină foarte uşor. Asta i‑ar da dreptul şi la naturalizare. Şi apoi ar putea să dispară.

— Asigurările sociale, fiscul, imigrarea?

— Nu ţi‑ar spune nimic, îi răspunse De Groot. Omul are tot dreptul la viaţa lui privată. Şi mie ca să‑mi spună, ar trebui să prezint dosarul unui proces penal ca să‑mi justific întrebările. Crede‑mă, n‑am cum să fac aşa ceva.

— Nu poţi să mă ajuţi nicicum? întrebă Quinn.

De Groot rămase cu privirea pierdută pe fereastră.

— Am un nepot la BVD, spuse el. Va trebui să fie neofi­cial... Omul tău s‑ar putea să fie pe lista lor.

— Te rog să‑l întrebi, insistă Quinn. Ţi‑aş fi foarte recunos­cător.

În vreme ce Quinn şi Sam se plimbau pe Oosterstraat în căutarea unui local în care să‑şi ia masa de prânz, De Groot îi telefonă nepotului de la Haga. Tînărul Koos De Groot era ofi­ţer inferior la Binnenlandse Veiligheids Dienst, micul servi­ciu de securitate internă al Olandei. Cu toate că ţinea foarte mult la unchiul uriaş care îi strecura bancnote de zece florini pe vremea când era mic, fu nevoie de foarte multă muncă de lămurire. Să intre în computerul BVD nu era un lucru pe care un copoi de la Publica din Groningen să‑l ceară în fiecare zi a săptă­mânii.