Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Între zid şi casă exista un teren deschis cincizeci de metri în partea cea mai îngustă, măturat de camerele de luat vederi, patrulat de cîini. Îi urmări pe cei doi dobermani cu botniţă şi lesă în timp ce îşi făceau alergarea de antrena­ment. Dresorul era prea tânăr ca să fie Bernhardt.

Quinn observă că Mercedesul 600 cu geamurile negre plecă spre Bremen la nouă fără cinci. Frigiderul‑congelator ambulant ajută o siluetă încotoşmănată, cu căciulă de blană, să se urce în spate, se aşeză şi el în faţă şi şoferul ieşi cu maşina în drum trecând printre porţile de oţel. Trecură chiar pe sub craca pe care stătea Quinn.

Quinn îşi făcu socoteala că existau patru paznici, poate chiar cinci. După cum arăta, şoferul părea să fie unul din ei; frigiderul‑congelator cu siguranţă. Mai rămânea dresorui cîinilor şi probabil încă unul din casă. Bernhardt?

Centrul nervos al sistemului de securitate părea să‑l repre­zinte o încăpere de la parter, acolo unde aripa pentru angajaţi se unea cu casa principală. Dreso­rul cîinilor intră şi ieşi de mai multe ori, folosindu‑se de o uşă mică ce avea acces direct spre gazon. Quinn presupunea că paznicul de noapte putea probabil să controleze dinăuntru reflectoarele, monitoarele tv şi cîinii. La prânz, avea deja planul gata făcut. Coborî din pom şi se în­toarse la Oldenburg.

Îşi petrecu după‑amiaza la cumpărături împreună cu Sam, el ca să închiri­eze o furgonetă şi o varietate de unelte, ea ca să completeze lista pe care i‑o dăduse.

— Pot să vin şi eu cu tine? îl întrebă ea. Aş putea să te aş­tept afară.

— Nu. Un vehicul pe drumul acela de ţară la miezul nopţii e şi aşa destul de rău. Două ar fi deja un ambuteiaj.

Şi îi spuse ce voia să facă ea.

— Să fii acolo când o să sosesc eu, îi spuse Quinn. S‑ar pu­tea să fiu foarte zorit.

Ajunse lângă zidul de piatră şi îşi parcă furgoneta chiar acolo la ora 2.00 a.m. Furgoneta cu acoperiş înalt de panel era destul de aproape de zid ca să poată vedea dincolo de el atunci când se ridica în picioare pe acoperiş. Pe o latură a furgonetei, la caz că ar fi interesat pe cineva, era scris pentru a induce în eroare numele unui instalator de antene de televiziune. Avea să justifice scara telescopică de aluminiu fixată pe acoperişul port­bagajului de deasupra.

Când ajunse cu capul deasupra zidului, la lumina lunii văzu pomii dezgoliţi de frunze din parc, gazonul care ajungea până lângă casă şi lumina slabă de la fereastra camerei de control a paznicului.

Locul pe care şi‑l alesese pentru diversiune era un copac sin­guratic din parc, la numai doi metri şi jumătate de zid. Se ridică pe vârfuri pe acoperişul furgonetei şi începu să învârtă uşor şi continuu cutia mică de plastic atârnată de aţa undiţei. Când îşi luă suficient avânt, dădu drumul firului. Cutia de plastic des­crise o uşoară parabolă, pătrunse printre crengile copacului şi căzu spre pământ. Sfoara de pescuit o opri din cădere. Quinn dădu drumul la destul fir ca să lase cutia să se legene în copac la doi metri şi jumătate de gazon, apoi o legă bine.

Porni motorul şi îndreptă uşor furgoneta cu o sută de metri mai sus pe lângă zid, într‑un punct opus camerei de control în care se afla paznicul. Furgoneta avea acum suporţi de metal pe laturi, ceea ce avea să lase perplexă firma de închirieri în dimi­neaţa următoare. Quinn fixă în ei scara în aşa fel încât structura de aluminiu să se înalţe deasupra zidului. De pe treapta cea mai de sus putea să facă un salt înainte şi să ajungă în parc fără să atingă sârma ghimpată şi coarda prevăzută cu senzori. Se urcă pe scară, îşi legă frânghia de salvare de treapta de sus şi se puse pe aşteptat. Vedea umbra prelungă a unui doberman care trecea prin lumina aruncată de lună în parc.

Sunetele, atunci când porniră, erau prea slabe ca să le poată auzi el, nu însă şi pentru cîini. Văzu cum unul se opreşte, face o pauză, ascultă şi apoi o ia la goană spre locul unde cutia neagră atârna din copac de firul de nylon. După câteva secunde îl urma şi celălalt. Două camere de luat vederi de pe casă se răsuciră ca să‑i urmărească. Câinii nu se întoarseră.

După cinci minute, uşa îngustă se deschidea şi în ea se arăta un bărbat. Nu dresorul de dimineaţă; paznicul de noapte.

— Lothar, Wotan, was is denn los? strigă el cu glas scăzut.

Acum atât el cât şi Quinn puteau să‑i audă pe dobermani cum lătrau şi mârâiau plini de furie undeva în zona pomilor. Omul se întoarse, îşi studie monitoarele dar nu văzu nimic. Ieşi eu o lan­ternă, îşi scoase arma şi plecă după câini. Lăsând uşa descuiată.

Quinn se desprinse din capul scării ca o umbră, se avântă înainte şi apoi patru metri în jos. Ateriză ca un paraşutist, se ri­dică şi o luă la goană printre pomi, traversă gazonul şi intră în camera de control, încuind uşa pe dinăuntru.

O privire asupra monitoarelor tv îi spuse că paznicul încă mai încerca să‑şi recupereze dobermanii de lângă zid, la o sută de metri mai departe. Până la urmă, omul avea să vadă caseto‑fonul care atârna de sfoară la doi metri şi jumă­tate de sol, spre care se repezeau câinii încercând să‑l atace turbaţi de nesfârşi­tul şuvoi de lătrături şi mârâieli cu care îi întâmpina. Quinn îşi pe­trecuse o oră la hotel ca să pregătească banda, spre consterna­rea celorlalţi clienţi. Când paznicul avea să‑şi dea seama că fusese tras pe sfoară, avea să fie deja prea târziu.

În interiorul camerei de control exista o uşă prin care se co­munica cu casa principală. Quinn o luă pe scări spre etajul ca­merelor de dormit. Şase uşi din stejar sculptat, probabil toate dormitoare. Dar luminile pe care Quinn le văzuse în zorii zilei indicau că dormitorul principal trebuia să fie la capăt. Acolo şi era.

Horst Lenzlinger se trezi cu senzaţia neplăcută că ceva tare i se înfigea dure­ros în urechea stângă. Apoi se aprinse veioza. Schelălăi o singură dată revoltat, apoi rămase tăcut, cu privirea aţintită la chipul de deasupra lui. Buza de jos începu să‑i tre­mure. Era individul care venise de dimineaţă la el la birou; nu‑i plăcuse atunci deloc de mutra lui. Acum îi plăcea şi mai puţin dar cel mai mult îl deranja ţeava pistolului înfiptă un centime­tru în ureche.

— Bernhardt, spuse omul în uniformă camuflată de luptă. Vreau să vorbesc cu Werner Bernhardt. Dă‑i telefon. Adu‑l aici. Acum.

Lenzlinger bîjbîi după telefonul interior de pe noptieră, formă numărul deri­va­ţiei şi primi un răspuns împăienjenit de somn.

— Werner, scheună el, mută‑ţi fundul aici sus. Acum. Da, la mine în dormi­tor, repede.

În vreme ce aşteptau, Lenzlinger se uită la Quinn cu un amestec de teamă şi rea‑voinţă. Pe cearşafurile negre de mătase, copila vietnameză pe care şi‑o cum­pă­rase scâncea lângă el în somn, slabă ca o scobitoare, o păpuşă întinată.

Bernhardt sosi cu puloverul tras până la gât peste pijama. Văzu scena şi rămase cu ochii holbaţi de mirare.

Avea vârsta potrivită, spre cincizeci de ani. Un chip meschin, cu tenul gălbui, cu păr blond‑roşcat încărunţit la tâmple, cu ochi cenuşii ca de piatră.

— Was ist denn hier, Herr Lenzlinger?

— Întrebările le pun eu, îi spuse Quinn în germană. Spune‑i să răspundă la ele urgent şi cinstit. Dacă nu, o să ai nevoie de o lingură cu care să‑ţi aduni creierii de pe abajur. Nu‑i nici o pro­blemă, lepădătură. Spune‑i numai atât.

Lenzlinger îi spuse. Bernhardt dădu din cap.