Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

„La ţanc, se gândi el în timp ce luneca în somn. Taman la ţanc".

Placa mică de alamă de pe zidul depozitului renovat, de lângă uşa cu panel de tek, anunţa simplu: THOR SPEDITION AG. După toate aparenţele, Lanzlinger îşi ascundea adevărata natură a afacerilor sale sub faţada unei companii de trans­port cu camioanele, cu toate că aici nu se vedea nici urmă de maşi­nării iar mirosul de motorină nu ajunsese niciodată să pătrundă până în intimitatea mochetată a birourilor de la etajul IV spre care urca Quinn.

În stradă era un intercom prin care se cerea admiterea şi încă unul cu o cameră tv cu circuit închis la capătul coridorului de la etajul IV. Transformarea magaziei din strada aflată în apropierea docurilor acolo unde fluviul Weser se opreşte din drumul său spre Marea Nordului pentru a oferi raţiunea de a exista a vechiului Bremen nu fusese deloc ieftină.

Secretara din biroul în care pătrunse Quinn era parcă scoasă din reclame. Dacă Lenzlinger ar fi avut vreun camion, putea să‑l pornească pur şi simplu cu o lovitură.

— Ja, bitte? îl întrebă ea cu o privire care arăta limpede că el, nu ea, era cel care adresa rugămintea.

— Doresc să am ocazia de a discuta cu Herr Lenzlinger, îi spuse Quinn.

Secretara îşi notă numele şi dispăru în sanctuarul privat închizând uşa după ea. Quinn avea impresia că oglinda din pere­tele despărţitor reflecta imaginile doar într‑o singură direcţie. Se întoarse după treizeci de secunde.

— Şi în ce problemă, vă rog, domnule Quinn?

— Aş dori să am prilejul de a mă întâlni cu unul din angaja­ţii lui Herr Lenzlinger, un oarecare Werner Bernhardt, îi răs­punse el.

Secretara dispăru din nou în culise. De data aceasta rămase mai mult de un minut. La întoarcere, închise ferm uşa asupra oricui o fi fost cel care se afla înăuntru.

— Regret, Herr Lenzlinger nu e liber şi nu poate să vor­bească cu dumnea­voas­tră, îl anunţă ea.

Suna fără nici un drept de apel.

— O să aştept, spuse Quinn.

Secretara îi aruncă o privire elocventă. Părea să spună că re­greta din adân­cul sufletului că, din cauza vârstei, scăpase ocazia de a conduce un lagăr de concentrare în care să‑l fi avut şi pe dumnealui. Dispăru pentru a treia oară. După ce se întoarse, se aşeză la biroul ei ignorându‑l complet şi începu să bată la ma­şină cu o înverşunare concentrată.

Se deschise o altă uşă din zona de primire şi un bărbat îşi făcu apariţia. Genul care ar fi putut să fi fost şofer de camion; un frigider‑congelator ambulant. Costumul gri deschis era croit cu destulă îndemânare ca să‑i ascundă masele de muşchi vânjoşi de sub el; tunsoarea scurtă şi umflată, loţiunea după ras şi poj­ghiţa de civilizaţie nu erau din cele ieftine. Sub toate acestea se ascundea un bătăuş.

— Herr Quinn, spuse el liniştit. Herr Lenzlinger nu are timp să vă vadă sau să vă răspundă la întrebări.

— Acuma nu, încuviinţă Quinn.

— Nici acum şi nici altă dată, domnule Quinn. Vă rog să plecaţi.

Quinn avea sentimentul că întrevederea se încheiase. Coborî în stradă şi traversă pe partea cealaltă, unde îl aştepta Sam în maşină.

— Nu are vreme în timpul programului, o anunţă el. O să trebuiască să ne vedem la el acasă. Hai la Oldenburg.

Un alt oraş străvechi, cu un port fluvial pe care se făcea de veacuri comerţ pe fluviul Hunter, fusese cândva reşedinţa conţilor de Oldenburg. Centrul, Oraşul Vechi, mai e încă înconjurat de porţiuni din fostul zid al oraşului şi un şanţ cu apă format dintr‑o serie de canale legate între ele.

Quinn găsi un hotel dintre acelea pe care le prefera, un han liniştit cu o curte înconjurată de ziduri, cu numele de Graf von Oldenburg, de pe strada Sfântul Duh.

Înainte de ora închiderii mai avea vreme să facă o vizită la un magazin cu articole de fierărie şi altul de voiaj; de la un chioşc îşi cumpără o hartă la cea mai mare scară a împrejurimi­lor. După cină, o ului pe Sam petrecându‑şi un ceas în odaie şi făcând noduri la fiecare 25 cm pe frânghia de 25 m cumpărată de la Fierărie. La urmă, legă o ancoră cu trei picioare la unul din capete.

— Unde te duci? îl întrebă Sam.

— Presupun că într‑un pom, fu tot ce‑i răspunse.

O lăsă dormind în bezna dinaintea zorilor.

Descoperi domeniul Lanzlinger după o oră, în partea de apus a oraşului, la sud de marele lac Bad Zwischenahn, între satele Portsloge şi Janstrat. Era un ţinut de şes care se întindea fără nici o ridicătură înspre Ems la apus, pentru a deveni după 60 de mile Olanda de nord.

Intersectat de o puzderie de râuri şi canale care drenau câmpia umedă spre mare, ţinutul dintre Oldenburg şi graniţă este înţesat cu păduri de fag, stejar şi conifere. Domeniul lui Lan­zlinger se afla întră două păduri. Era un fost conac fortificat, înconjurat acum de propriul său parc de cinci acri şi împrejmuit de un zid înalt de doi metri şi jumătate.

Quinn, îmbrăcat din cap până în picioare într‑o uniformă verde de camuflaj, cu faţa acoperită de o mască de scrimă, îşi petrecu toată dimineaţa întins pe ramura unui copac uriaş din pădurea de peste drum de domeniu. Binoclul de mare precizie îi arăta tot ce avea nevoie să ştie.

Conacul din piatră cenuşie forma împreună cu acareturile un fel de L. Latu­ra mai scurtă era casa principală, cu două etaje şi mansardă. Braţul mai lung îl reprezentau fostele graj­duri, transformate acum în apartamente complete pentru perso­nal. Quinn numără patru angajaţi domestici: un majordom/ in­tendent, un bucătar şi două femei de serviciu. Atenţia îi era atrasă de sistemul de securitate. Aparatura era numeroasă şi scumpă.

Lanzlinger îşi începuse cariera în tinereţe ca intermediar, pe la sfârşitul anilor '50, când vindea pachete ieftine de armament, surplus de război, oricui poftea să le cumpere. Fără permis, cer­tificatele de vânzare erau false şi întrebări­le egale cu zero. Era perioada războaielor anti‑coloniale şi a revoluţiilor din lumea a treia. Dar afacerile acestea la marginea legii îi aduceau atât cât să trăiască şi nimic mai mult.

Marea lovitură o dăduse cu prilejul războiului din Nigeria. Îi jefuise pe biafrezi de mai bine de o jumătate de milion de do­lari; aceştia plăteau pentru bazuci şi primeau în schimb ţevi de fontă. Dar nu se înşelase când îşi închipuise că erau mult prea ocupaţi să lupte pe viaţă şi pe moarte ca să mai ajungă şi la miază noapte să încheie socotelile cu el.

La începutul anilor '70 îşi făcuse rost de o autorizaţie co­mercială cât îl costase, Quinn nu putea decât să‑şi dea cu pre­supusul care îi permitea să aprovizioneze cu arme o jumătate de duzină de grupări războinice din Africa, America Centrală şi Orientul Mijlociu, rămânându‑i vreme şi pentru alte tran­zacţii ilegale întâmplătoare (mult mai rentabile) cu E.T.A., A.R.I. şi alte câteva. Cumpăra din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Coreea de Nord, care aveau toate nevoie de valută forte, şi vindea celor disperaţi. În 1985 ajunsese să vândă armament nou‑nouţ nord‑coreean ambelor părţi din conflictul Iran‑Irak. Până şi unele agenţii de spionaj guvernamentale se foloseau de stocurile lui atunci când aveau nevoie de armament cu sursă neidentifi­cată pentru revoluţiile de la distanţă.

Cariera aceasta îi adusese foarte multă bogăţie. Dar îi adu­sese şi mulţi duşmani. Era hotărât să se bucure de prima şi să îi frustreze pe cei din urmă.

Toate ferestrele, de sus până jos, erau apărate electronic. Cu toate că nu avea cum să vadă dispozotivele, Quinn ştia că şi uşile trebuiau să fie la fel. Acesta era cercul interior. Cercul ex­terior îl forma zidul. Împrejmuia domeniul fără nici o întreru­pere şi pe deasupra avea două rânduri de sârmă ghimpată. Pomii din parc aveau ramurile tăiate ca să nu treacă peste el. Şi încă ceva, care strălucea sporadic în lumina soarelui de iarnă. O sârmă bine întinsă, ca o coardă de pian, care mergea deasupra zidului, sprijinită pe nişte stâlpi din ceramică; electrificată, legată la sistemul de alarmă, sensibilă la atingere.