Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Bill Walters îl ascultă pe psihiatru cu un chip lipsit de expresie. Avea 44 de ani şi era cel mai tânăr membru al Cabinetului, jurist strălucit şi tenace din California. John Cormack îl adu­sese la Washington ca procuror general pentru a se folosi de ta­lentele lui în lupta împotriva crimei organizate, care acum se as­cundea din ce în ce mai mult în spatele faţadei corporaţiilor. Cei care‑l admirau recunoşteau că putea fi neîndurător, chiar dacă urmărea să impună supremaţia legii; duşmanii, şi îşi făcuse câţiva, se temeau de implacabilitatea lui.

Era plăcut la înfăţişare, uneori aproape juvenil, cu haine ti­nereşti şi păr îngrijit, tuns şi uscat cu foehnul. Dar în spatele farmecului exista o răceală, o impasibilitate care îi ascundea in­teriorul. Cei care avuseseră ocazia să ducă tratative cu el obser­vaseră că singurul semn că se apropia de ţintă era faptul că în­ceta să clipească. Atunci privirea lui holbată putea să fie foarte enervantă. După ce Armitage ieşi din încăpere, Walters rupse tăcerea mohorâtă.

— S‑ar putea, domnilor, să trebuiască să ne gândim serios la al 25‑lea.

Ştiau cu toţii, de el, dar Walters era primul care îl invoca. Conform Amenda­mentului 25, vicepreşedintele împreună cu majoritatea Cabinetului puteau să comunice în scris preşedinte­lui pro tempore şi preşedintelui Camerei Reprezen­tan­ţilor păre­rea lor că Preşedintele nu mai era capabil să‑şi exercite preroga­tivele şi funcţia conform mandatului. Secţiunea 4 din Amenda­mentul 25, mai precis.

— Nu mă îndoiesc că l‑ai memorat, se răsti Odell.

— Mai uşor, Michael, îi spuse Jim Donaldson. Bill doar l‑a menţionat.

— O să‑şi dea demisia înainte de asta, spuse Odell.

— Da, aprobă Walters ca să‑l liniştească. Pe motive de să­nătate, absolut justificate, şi cu simpatia şi recunoştinţa naţiu­nii. S‑ar putea doar ca noi să trebuiască să i‑o spunem. Asta‑i tot.

— Nu încă, desigur, protestă Stannard.

— Haide, haide. Mai e timp, interveni Reed. Durerea o să treacă în mod cert. O să‑şi revină. Să fie iar cum a fost.

— Şi dacă nu? întrebă Walters. Privirea lui fixă se plimbă pe chipurile celor din încăpere.

Michael Odell se ridică brusc. Avusese ocazia să mai participe şi la alte lupte politice la vremea lui, dar Walters avea o răceală pe care nu putuse s‑o sufere ni­ciodată. Individul nu bea şi, după cum arăta nevastă‑sa, pro­babil că şi dragoste făcea tot după poruncile cărţii.

— Foarte bine, o să ne gândim, spuse el. Acum, totuşi, o să amânăm decizia în această privinţă. De acord, domnilor?

Clătinară cu toţii dându‑şi acordul şi se ridicară. Aveau să amâne luarea în considerare a lui 25. Pentru moment.

Combinaţia dintre câmpiile bogate în grâu şi orz ale Saxoniei Inferioare şi ale Westfaliei de la nord şi est, plus apa curată precum cristalul care izvora din dealurile învecinate făcuseră încă de la început din Dortmund un oraş al berii. În 1293, Re­gele Adolf din Nassau le dăduse cetăţenilor din târguşbrul de la hotarul sudic al Westfaliei dreptul de a fabrica bere.

Metalurgia, asigurările, băncile şi comerţul aveau să vină mai târziu, cu mult mai târziu. Berea era fundamentul şi vreme de veacuri dortmundezii o consumaseră chiar ei în cea mai mare parte. Revoluţia industrială de la mijlocul şi sfârşitul seco­lului al XlX‑lea oferise cel de‑al treilea ingredient, pe lângă ce­reale şi apă muncitorii însetaţi din fabricile care înfloriseră ca ciupercile de‑a lungul văii Ruhrului. Situat la capătul văii, cu o deschidere spre sud‑vest, de unde se vedea până departe la turnurile înalte din Essen, Duisburg şi Düssel­dorf, oraşul stătea între câmpiile de cereale şi consumatori. Edilii oraşului au profi­tat: Dortmundul ar devenit capitala europeană a berii.

Şapte fabrici de bere imense dominau comerţul: Brinkhoff, Kronen; DAB, Stifts, Ritter, Thier şi Moritz. Hans Moritz era şeful penultimei ca dimensiune şi capul unei dinastii care se în­tindea în urmă cu opt generaţii. Dar era ultimul proprietar care‑şi controla imperiul personal, ceea ce îl făcea extrem de bo­gat. Pe de o parte bogăţia şi pe de alta faima numelui îi deter­minase pe vandalii din banda BaaderŻMeinhof să‑i răpească fi­ica în urmă cu zece ani.

Quinn şi Sam se cazară la hotelul Roemischer Kaiser din centrul oraşului, după care Quinn încercă fără prea mare con­vingere cartea de telefon a oraşului. Telefonul de acasă, bineîn­ţeles, nu era trecut. Scrise o scrisoare personală pe hârtia cu an­tetul hotelului, chemă un taxi şi îl trimise s‑o ducă la sediul fa­bricii de bere.

— Crezi că prietenul tău mai e aici? întrebă Sam.

— E aici, nici o grijă, îi răspunse Quinn. Doar dacă nu e prin străinătate sau la vreuna din cele şase reşedinţe.

— Îi place să se plimbe mult, observă Sam,

— Da. Se simte mai în siguranţă aşa. Riviera franceză, Caraibele, cabana de schi, iahtul...

Avea dreptate când îşi închipuia că vila de pe malul lacului Constanza fuse­se vândută; acolo avusese loc răpirea.

Avea şi noroc. Erau la cină când Quinn fu chemat la telefon.

— Herr Quinn?

Recunoscu vocea adâncă şi cultivată. Omul vorbea patru limbi, ar fî putut să fie pianist de concert. Poate că ar fi fost mai bine.

— Herr Moritz. Sunteţi în oraş?

— Îmi mai ţii minte casa? Ar trebui. Ai stat două săptămâni în ea pe vre­muri.

— Da, domnule, ţin minte. Nu ştiam dacă o mai aveţi.

— Neschimbată. Renata o adoră, nu mă lasă să o schimb. Cu ce pot să‑ţi fiu de folos?

— Aş vrea să vă văd.

— Mâine dimineaţă. La cafea, la 10.30.

— O să vin.

Ieşiră din Dortmund şi se îndreptară spre sud pe Ruhrwald Strasse până când zona industrială şi comercială rămase în urma lor, apoi intrară în suburbia Syburg. De aici începeau dealurile, rotunjite şi împădurite, iar în domeniile situa­te între păduri îşi aveau casele doar bogătaşii.

Conacul lui Moritz era înconjurat de patru acri de parc la care se ajungea pe o alee din Hohensyburg Strasse. De cealaltă parte a văii, monumentul syburghez domina Ruhrul spre turnu­rile ascuţite ale Sauerlandului.

Locul era ca o fortăreaţă. Garduri de metal înconjurau tot terenul iar porţile erau din fier înalt ductil, controlate de la dis­tanţă şi cu o videocameră discret aşe­zată într‑un pin alăturat. Quinn era urmărit în timp ce se dădea jos din maşi­nă şi se anunţa prin zăbrelele de oţel din spatele porţilor. După două secunde, acestea se deschideau, acţionate de un motor electric. După trecerea maşinii, se închiseră la loc.

— Domnului Moritz îi place să stea izolat, observă. Sam.

— Are toate motivele, îi răspunse Quinn.

Parcă maşina pe aleea cu prundiş cafeniu din faţa casei cu stucaturi albe şi un intendent în uniformă îi pofti înăuntru. Hans Moritz îi primi în salonul ele­gant unde cafeaua îi aştepta într‑un vas de argint masiv. Avea părul mai alb decât şi‑l amin­tea Quinn, chipul mai brăzdat de riduri, dar mâna la fel de fermă şi zâmbetul la fel de grav.

De‑abia se aşezaseră când se deschise o uşă. O tânără rămase lângă ea nehotărâtă. Chipul lui Moritz se lumină de un zâmbet. Quinn se întoarse s‑o vadă.

Era frumuşică dar într‑un mod lipsit de expresie, timidă până la punctul de a fi chiar ştearsă. Degetele mici de la mâini i se terminau cu nişte cioturi. Trebu­ie să aibă acum 25 de ani, se gândi Quinn.

— Renata, puiule, uite‑l pe domnul Quinn. Îţi mai aduci aminte de domnul Quinn? Nu, sigur că nu.