Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Quinn era convins că Marchais fusese în al doilea avion, că dispăruse timp de 23 de ani în slujbe neînsemnate de pe la bâlciuri până fusese recrutat pentru ultima misiune. Ceea ce voia Quinn era numele unuia sau altuia dintre cei care fuseseră cu el tocmai în această ultimă misiune. În ziare nu exista nimic care să‑i ofere un indiciu. Lutz se întoarse.

— Un ultim lucru, îi spuse Quinn.

— Nu pot, protestă Lutz. Se vorbeşte deja că scriu un edi­torial despre merce­nari. Şi nu pot eu sunt cu adunarea mi­niştrilor agriculturii din Piaţa Comună.

— Lărgeşte‑ţi orizontul, îi sugeră Quinn. Câţi mercenari ger­mani au fost la revolta din Stanleyville, marşul spre Bukavu, asediul de la Bukavu şi lagărul de internare din Ruanda.

Lutz îşi notă.

— Am o nevastă şi nişte copii la care să mă întorc, ştii.

— Atunci eşti un om norocos, îi spuse Quinn.

Domeniul de informaţie pe care îl ceruse era mai restrâns şi Lutz se întoarse de la ahivă în douăzeci de minute.

Ceea ce îi aducea era dosarul complet al mercenarilor ger­mani începând din 1960. Cel puţin o duzină. Wilhelm fusese în Congo, la Watsa. Decedat în urma rănilor din ambuscada de pe drumul spre Paulis. Rolf Steiner fusese în Biafra, mai locuia încă la München dar nu fusese niciodată în Congo. Quinn în­toarse pagina. Siegfried „Congo" Muller fusese în Congo de la început până la sfârşit; murise în Africa de Sud în 1983.

Mai erau doi germani, ambii trăiau la Nürenberg, li se dădea adresa, dar amândoi plecaseră din Africa în primăvara anului 1967. Cu asta mai rămânea unul.

Werner Bernhardt fusese în Comandoul Cinci dar trecuse la Schramme după desfiinţarea acestuia. Participase la revoltă, la marşul spre Bukavu şi asediul staţiunii de pe malul lacului. Nu exista nici o adresă pentru el.

— Unde ar putea să fie acum? întrebă Quinn.

— Dacă nu e dată, a dispărut, îi răspunse Lutz. Atunci era în 1968, înţelegi. Acum suntem în 1991. Poate că a murit. Sau poate fi oriunde. Oameni ca el... Înţelegi... America Centrală sau de Sud, Africa de Sud...

— Sau aici în Germania, sugeră Quinn.

Drept răspuns, Lutz împrumută cartea de telefon de la bar. Erau patru co­loa­ne cu Bernhardt. Şi asta numai la Hamburg. Există zece landuri în Republica Federală şi toate au cărţi de te­lefon asemănătoare.

— Dacă e trecut în ele, zise Lutz.

— Caziere? întrebă Quinn.

— Dacă nu e ceva federal, trebuie trecut pe la autorităţi de poliţie separate, îi răspunse Lutz. Ştii foarte bine că de la răz­boi, când aliaţii au fost atât de amabili ca să ne scrie constituţia, totul este descentralizat. Ca să nu mai putem să avem un alt Hitler. Face ca depistarea cuiva să fie o treabă foarte amuzantă. Ştiu asta face parte din meserie. Dar un om ca ăsta... prea puţine şanse. Dacă vrea să dispară, dispare. Şi ăsta aşa vrea, că altfel ar fi dat măcar un interviu în 23 de ani, ar fi apărut în ziare. Dar nimic. Dacă da, ar fi fost în dosarele noastre.

Quinn mai avea o ultimă întrebare. De unde era originar Bernhardt ăsta? Lutz se uită prin hârtii.

— Dortmund, zise el. S‑a născut şi a crescut la Dortmund. Poate ştie ceva poliţia de acolo. Dar n‑o să‑ţi spună. Drepturile omului, înţelegi suntem foarte pătrunşi de drepturile omului în Germania.

Quinn îi mulţumi şi îl lăsă să plece. Plecă şi el împreună cu Sam, plimbân­du‑se apoi pe stradă în căutarea unui restaurant promiţător.

— Unde mergem în continuare? întrebă ea.

— La Dortmund, îi răspunse el. Cunosc un om în Dort­mund.

— Iubitule, observă ea, tu cunoşti câte un om peste tot.

Pe la mijlocul lui noiembrie, Michael Odell se afla singur cu Preşedintele Cormack în Biroul Oval. Vicepreşedintele era şocat de schimbarea pe care o suferise vechiul său prieten. Departe de a‑şi fi revenit după înmormântare, John Cormack parcă se îm­puţinase.

Nu numai înfăţişarea fizică îl îngrijora pe Odell; puterea de concentrare dinainte dispăruse, vechea incisivitate se topise. În­cercă să‑i atragă atenţia Preşedintelui asupra agendei de întreve­deri.

— Ah, da, spuse Cormack, făcând o încercare de înviorare. Hai să ne uităm.

Începu să studieze pagina pentru luni.

— John, e marţi, îi spuse Odell cu blândeţe.

În timp ce întorcea paginile, Odell observă liniile roşii şi groase de întreve­deri anulate. Era un şef de stat din NATO în oraş. Preşedintele ar trebui să‑l întâmpine pe pajiştea de la Casa Albă; nu să ducă tratative cu el europenii înţelegeau asta ci doar să‑l întâmpine.

În plus, problema nu era dacă liderul european avea să înţe­leagă; problema era dacă presa americană avea să înţeleagă în caz că preşedintele nu se arăta. Odell se temea că putea să înţeleagă chiar prea bine.

— Du‑te tu în locul meu, Michael, îl imploră Cormack.

Vicepreşedintele încuviinţă din cap.

— Desigur, spuse el posomorât.

Era a treia întrevedere anu­lată într‑o săptămână. Hârţogăreala putea fi foarte bine rezol­vată pe plan intern; Casa Albă avea în prezent o echipă foarte bună. Cormack alesese bine. Dar poporul american investeşte foarte multă putere în omul acela care este Preşedintele, Capul Statului, Şeful Executivului, Comandantul şef al Forţelor ar­mate, omul cu degetul pe butonul nuclear. Cu anumite condiţii. Una este ca să li se dea dreptul de a‑l vedea în acţiune des.

Procurorul general era cel care peste o oră avea să dea glas te­merilor lui Odell.

— Nu poate să stea aşa o veşnicie, zise Walters.

Odell le adusese la cunoştinţă starea în care îl găsise pe Pre­şedinte. Nu erau prezenţi decât cei şase apropiaţi Odell, Stannard, Walters, Donaldson, Reed şi Johnson plus Armitage care fusese convocat alături de ei pe post de consilier.

Doctorul Armitage le explică faptul că Preşedintele Cor­mack suferea un sever şoc post‑traumatic din care părea incapa­bil să‑şi revină.

— Ce vrea să spună asta, minus jargonul? se răsti Odell.

Asta însemna, le spuse Armitage cu răbdare, că Şeful Execu­tivului era cuprins de o durere personală atât de profundă, încât îi lipsea voinţa de a mai continua.

În urma răpirii, îi informă psihiatrul, mai existaseră traume similare, dar nu atât de profunde. Atunci problema o reprezen­tau stresul, şi anxietatea, născute din ignoranţă şi îngrijorare neştiind ce se întâmpla cu fiul său, dacă băiatul era în viaţă sau mort, în bună stare sau maltratat, sau dacă avea să fie eliberat.

În timpul detenţiei greutatea se mai uşurase cumva. Aflase prin Quinn că cel puţin fiul său era în viaţă. Pe măsură ce se apropia schimbul, parcă îşi mai revenise.

Dar moartea unicului copil şi metoda brutală şi sălbatică prin care fusese ucis erau ca o lovitură fizică. Prea introvertit ca să se descarce cu uşurinţă, prea inhibat ca să‑şi exprime dure­rea, se adâncise într‑o melancolie permanentă care îi măcina for­ţele mentale şi morale, calităţile pe care oamenii le numesc voinţă.

Comitetul asculta mohorât. Se bazau pe psihiatru ca să le spună ce era în mintea Preşedintelui lor. În puţinele ocazii în care îl văzuseră n‑aveau nevoie de nici un doctor ca să le spună ce vedeau şi ei cu ochii lor. Un om terminat şi con­sternat; obo­sit până la nivelul unei extenuări profunde, îmbătrânit înainte de vreme, lipsit de energie şi de interes. Mai fuseseră şi mai înainte preşedinţi bol­navi în timpul mandatului; maşinăria statului pu­tea să facă faţă. Dar niciodată ceva asemănător. Chiar şi fără întrebările tot mai insistente ale presei, unii din­tre cei prezenţi începuseră să‑şi pună şi singuri întrebarea dacă John Cormack mai putea, sau ar mai fi trebuit, să‑şi continue mandatul.