Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Quinn zâmbi.

— A mers bine, nu‑i aşa?

Găsiră pensiunea ţinută de Madame Garnier în spatele gării. Se făcea deja întuneric. Era o văduvă micuţă şi uscată, care în­cepu imediat să‑i spună lui Quinn că n‑avea nici o cameră li­beră dar o lăsă mai moale când acesta o anunţă că nu căuta aşa ceva ci doar dorea să aibă ocazia să discute cu prietenul lui, Paul Lefort. Vorbea franceza atât de fluent, încât văduva îl luă drept francez.

— Dar a plecat, monsieur. S‑a dus la lucru.

— La Walibi? întrebă Quinn.

— Dar bineînţeles. Roata mare. Face revizia motorului din perioada iernii.

Quinn făcu un elocvent gest galic de frustrare.

— Nu dau niciodată de el, se plânse el. La începutul lunii trecute am fost la bâlci şi era în concediu.

— Ah, dar nu în concediu, monsieur. I‑a murit biata maică‑sa. A bolit mult. Şi a îngrijit‑o până şi‑a dat ultima suflare la Antwerp.

Deci asta le spusese. Toată jumătatea lui septembrie şi în­treaga lună octombrie lipsise de acasă şi de la lucru. Sigur că da, se gândi Quinn, dar zâmbi larg şi îi mulţumi doamnei Garnier, după care se întoarseră iar patru kilometri până la bâlci.

Era tot atât de pustiu ca şi în urmă cu şase ceasuri dar acum, în întuneric, arăta ca un oraş fantomă. Quinn sări peste gardul înconjurător şi o ajută pe Sam să treacă şi ea. Pe funda­lul catifelat al nopţii putea să zărească lanţurile negre ale roţii gigantice, cea mai înaltă structură din parc.

Trecură pe lângă caruselul demontat, ai cărui cai vechi de lemn erau precis la adăpost, pe lângă chioşcul cu crenvurşti acum cu obloanele trase. Roata mare se înălţa deasupra lor în noapte.

— Stai aici, murmură Quinn.

Lăsând‑o pe Sam în umbră, înainta până la baza maşinii.

— Lefort, strigă el încet.

Nici un răspuns.

Scaunele duble care spânzurau de lanţurile lor de fier erau acoperite cu o pânză care le apăra interiorul. Nu era nimeni în sau sub scaunele cele mai apro­piate de pământ. Poate că omul stătea ghemuit în umbră şi îl aştepta. Quinn aruncă o privire în spatele lui.

Într‑o parte a structurii era casa maşinii, un hangar mare de fier verde care adăpostea motorul electric, şi deasupra lui ca­bina de control vopsită în galben. Amândouă uşile se deschiseră la o simplă atingere. Nu se auzea nici un sunet de la generator. Quinn îl atinse uşor. Maşina avea încă urme de căldură.

Se urcă în cabina de control, aprinse lampa pilot de deasu­pra pupitrului, studie manetele şi apăsă un buton. Sub el, mo­torul începu să freamăte, trezit la viaţă. Angajă mecanismul de punere în mişcare şi fixă maneta de înaintare la „încet". În faţa lui, roata gigantică începu să se învârtă în beznă. Găsi butonul de iluminat, îl atinse şi zona de la baza roţii fu scăldată în lu­mină.

Quinn coborî şi rămase lângă rampa de îmbarcare, în vreme ce locurile ca nişte cupe se mişcau tăcut prin faţa lui. Sam veni şi ea lângă el.

— Ce faci? şopti ea.

— Era o cuvertură de pânză în plus în cabina motorului, spuse el.

În dreapta lor, cabina care fusese cândva la zenitul ro­ţii începu să se ivească din beznă. Omul din ea n‑avea cum să se mai bucure de călătorie.

Stătea răsturnat pe spate peste locul cu două scaune, umplând cu trupul lui uriaş cea mai mare parte a spaţiului destinat pentru doi pasageri. Mîna cu tatuajul îi atârna moale peste burtă; ochii orbi cătau înţepeniţi la lanţuri şi la cer. Trecu încet la câţiva metri în faţa lor. Avea gura pe jumătate deschisă, dinţii pătaţi de nicotină îi scânteiau umezi în lumina reflectoarelor. În mijlocul frunţii avea săpată o gaură adâncă, înnegrită pe margini de urme de arsură. Trecu de ei şi îşi începu urcuşul înapoi spre cerul nopţii.

Quinn se întoarse la cabina de control şi opri roata mare aşa cum fusese, cu singura cabină ocupată ridicată la punctul cel mai de sus, imposibil de văzut în întuneric. Închise motorul, stinse luminile şi încuie amândouă uşile; scoase che­ia de pornire şi ambele chei de la uşi şi le aruncă departe, în lacul ornamen­tal. Cuvertura de pânză rămasă în plus era încuiată în camera motorului. Rămase foarte gânditor; Sam, când se uită la ea, era palidă şi zdruncinată.

Pe drumul de plecare din Wavre, ca să se întoarcă pe autos­tradă trecură din nou pe lângă casa de pe Chemin des Charrons a directorului parcului de distrac­ţii care tocmai îşi pierduse un angajat. Începuse din nou să plouă.

La o jumătate de milă mai încolo zăriră hotelul Domaine des Champs, ale cărui lumini îşi transmiteau invitaţia prin bezna umedă.

După ce se instalară, Quinn o invită pe Sam să facă prima baie. Ea nu obiectă. În vreme ce era în baie, îi cercetă bagajul. Sacul cu articolele de toaletă nu ridica nici o problemă; valiza cu pereţii moi îi luă treizeci de secunde ca s‑o verifice.

Poşeta pudrieră de formă pătrată şi cu pereţii tari era grea. Scoase colecţia de spray de păr, şampon, parfum, trusa de ma­chiaj, oglinzile, periile şi pieptenii. Tot grea era. O măsură de la un capăt la celălalt pe dinafară şi apoi în interior. Există mai multe raţiuni pentru care oamenii să nu poată suferi avioanele şi aparatele cu raze X pot să fie una dintre ele. Exista o dife­renţă de 5 cm în înăl­ţime. Quinn îşi luă briceagul şi găsi crăpă­tura din fundul interior al poşetei.

Sam ieşi din baie după zece minute, periindu‑şi părul ud. Tocmai voia să spună ceva când zări ce se afla pe pat şi se opri.

Nu era ceea ce se numeşte în mod normal o armă pentru doamne. Era un Smith & Wesson cu ţeavă lungă, de calibrul 38, iar gloanţele întinse lângă el pe cuvertură erau perforate. Un sto­per bărbătesc.

CAPITOLUL TREISPREZECE

— Quinn, exclamă Sam, îţi jur pe toţi sfinţii că Brown mi‑a vârât chestia asta pe gât şi numai aşa a fost de acord să mă lase să vin cu tine. În caz că se îngroaşă gluma, aşa a zis.

Quinn dădu din cap şi începu să ciugulească din mâncare dar îi pierise toată pofta.

— Ascultă‑mă, ştii că nu s‑a tras cu el şi eu am fost tot tim­pul cu tine încă de la Antwerp.

Avea dreptate, bineînţeles. Chiar dacă dormise 12 ore noap­tea trecută, sufi­cient ca cineva să ajungă cu maşina la Wavre şi înapoi şi să‑i mai şi rămână timp berechet. Madame Garnier zi­cea că chiriaşul ei plecase la lucru la roata mare de dimineaţă, după micul dejun. Sam era în pat lângă el când se trezise la şase.

Dar există telefoane în Belgia.

Sam nu ajunsese la Marchais înaintea lui; altcineva însă da. Brown şi vânătorii lui de la FBI? Quinn ştia că erau şi ei în Eu­ropa, având concursul tuturor poliţiilor naţionale din spatele lor. Dar Brown l‑ar fi vrut în viaţă, capabil să vorbească, capa­bil să‑şi identifice complicii. Poate. Îşi dădu deoparte farfuria.

— A fost o zi tare lungă, spuse el. Hai la culcare.

Dar rămase întins în întuneric, cu ochii ţintă în tavan. La miezul nopţii adormi; se hotărâse să o creadă.

Plecară a doua zi după masa de dimineaţă. Sam se aşeză la volan.

— Încotro, O Maestre?

— Hamburg, spuse Quinn.

— Hamburg? Ce‑i cu Hamburgul?

— Cunosc un om la Hamburg, fu tot ce catadicsi să‑i spună.

O luară iar pe autostrăzi, spre sud că să ajungă pe E.41 la nord de Namur, apoi şoseaua dreaptă către est, pentru a trece de Ličge ţi a traversa frontiera germană la Aachen. O luară apoi spre nord prin densa întindere industrială a Ruhrului, pe la Düsseldorf, Duisburg şi Essen, pentru a ieşi în final în câmpiile agricole ale Saxoniei Inferioare.