Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Calmează‑te, Steve, îi spuse el cu glas liniştitor. Doar ştii pe cine reprezint eu aici. Au să se ia măsuri. Te asigur.

Pyle îl conduse să plece dar nu era liniştit deloc. Până şi CIA mai încurca uneori borcanele, îşi aminti el cu mare întârziere. Dacă ar fi ştiut mai multe şi ar fi citit mai puţină literatură, ar fi trebuit să ştie că un ofiţer superior al Compa­niei nu putea să aibă gradul de colonel. Langley nu angajează foşti ofiţeri de ar­mată. Pyle începu să se îngrijoreze.

În timp ce cobora scările, Easterhouse îşi dădu seama că era obligat să se întoarcă în Statele Unite pentru consultări. În orice caz, era timpul. Toate lucru­rile erau la locul lor şi ticăiau ca o bombă răbdătoare. Îşi depăşise termenele. Era cazul să le pre­zinte patronilor săi un raport asupra situaţiei. Şi cât era acolo avea să menţioneze numele lui Andy Laing. Sigur că omul ăsta putea fi cumpărat, convins să‑şi înceteze tirul, cel puţin până în aprilie?

Nu îşi dădea seama cât de mult greşea.

— Dieter, ai o datorie faţă de mine şi a venit scadenţa.

Quinn stătea cu cunoscutul său într‑un bar de la două blo­curi de biroul în care lucra acesta. Sam asculta iar cunoscutul arăta îngrijorat.

— Dar, Quinn, te rog încearcă să înţelegi. Nu e vorba de re­gulamentul de ordine interioară. Legea federală chiar interzice accesul la morgă al celor care nu sunt angajaţi.

Dieter Lutz era cu zece ani mai tânăr decât Quinn dar mult mai prosper. Avea luciul unei cariere înfloritoare. De fapt, era reporter superior angajat al ziarului Der Spigel, cea mai mare şi mai prestigioasă publicaţie de ştiri curente din Germania.

Nu fusese însă întotdeauna aşa. Pe vremuri era liber‑profesionist şi trăia de azi pe mâine, încercând s‑o ia cu un pas înain­tea concurenţei ori de câte ori apărea câte o istorie. Existase o răpire care ocupase zile în şir prima pagină. În cel mai delicat moment al negocierilor cu răpitorii, Lutz scăpase din neatenţie un amănunt care aproape că ratase târgul.

Poliţia înfuriată voise să afle de unde provenea scăparea. Victima era un mare industriaş, un binefăcător al partidului şi Bonnul, făcuse presiuni crân­cene asupra poliţiei. Quinn ştiuse cine era vinovatul dar păstrase tăcerea. Răul fusese deja făcut, trebuia acum reparat şi distrugerea unui tânăr reporter cu prea mult entuziasm şi prea puţină minte n‑avea cum să îndrepte lucrurile.

— Nu trebuie să merg chiar eu, îi spuse Quinn răbdător. Tu eşti angajat. Tu ai dreptul să te duci şi să obţii materialul, dacă e acolo.

Sediul central al lui Der Spiegel este la nr. 19 pe Brandswiete, o stradă scurtă dintre canalul Dovenfleet şi Ost‑west‑Strasse. Sub clădirea modernă cu unsprezece etaje se întinde cea mai mare arhivă de ziare din Europa. În ea sunt îndosariate mai bine de optsprezece milioane de documente. La vremea când Lutz şi Quinn îşi beau berea la barul din Dom‑Strasse în după‑amiaza aceea de noiembrie, computeriza­rea dosarelor începuse de zece ani. Lutz oftă.

— Foarte bine, spuse el. Cum îl cheamă?

— Paul Marchais, îi răspunse Quinn. Mercenar belgian. A luptat în Congo între 1964 şi 1968. Şi, tot cadrul general al eve­nimentelor din perioada asta.

Dosarele lui Julian Hayman poate că aveau şi ele ceva des­pre Marchais dar Quinn n‑avusese cum să‑i dea numele atunci. Lutz se întoarse cu dosarul peste o oră.

— Lucrurile astea nu trebuie să iasă din posesia mea, spuse el. Şi trebuie duse înapoi până diseară.

— Prostii, i‑o reteză Quinn cu amabilitate. Du‑te înapoi la lucru. Întoarce‑te la ora patru. O să le ai atunci.

Lutz plecă. Sam nu înţelesese discuţia în germană dar acum se aplecă să vadă ce primise Quinn.

— Ce cauţi? întrebă ea.

— Vreau să văd dacă ticălosul avea tovarăşi, prieteni cu adevărat apropiaţi, îi răspunse Quinn.

Începu să citească.

Prima tăietură era dintr‑un ziar din Antwerp din 1965, o trecere generală în revistă a localnicilor înscrişi să lupte în Congo. Pe vremea aceea pentru Belgia era o problemă deosebit de emoţionantă istoriile despre rebelii simba care violau, tor­turau şi asasinau preoţii, călugăriţele, plantatorii, misionarii, fe­meile, copiii, mulţi dintre ei belgieni, îi înzestraseră pe mercena­rii care urmau să înăbuşe revolta simba cu un fel de aureolă. Articolele erau în flamandă, cu o traducere în germană.

Marchais, Paul: născut la Ličge în 1943, fiul unui tată valon şi al unei mame flamande asta explica sonoritatea franceză a numelui unui băiat care îşi petrecuse copilăria la Antwerp. Ta­tăl ucis la eliberarea Belgiei din 1944/45. Mama s‑a întors în Antwerpul natal.

Copilăria petrecută la mahala, în jurul docurilor. În conflict cu poliţia încă de mic. Un şir de condamnări minore până în primăvara lui 1964. Apare în Congo cu Grupul Leopard al lui Jacques Schramme. Nici un cuvânt despre acuzaţia de viol; poate că poliţia din Antwerp păstra tăcerea în speranţa că avea să revină şi să fie arestat.

A doua bucată era o menţiune în treacăt. În 1966 se pare că l‑a părăsit pe Schramme şi s‑a înrolat în Comandoul Cinci, condus pe atunci de John Peters, care îi luase locul lui Mike Hoare. Majoritatea sud‑africană Peters îi înlăturase rapid pe englezii lui Hoare. Aşa că flamanda îl putuse ajuta pe Marchais să supravieţuiască printre afrikaaneri pentru că flamanda şi afrikaans seamănă destul de bine.

Celelalte două tăieturi îl menţionau pe Marchais sau pur şi simplu un uriaş belgian numit Paul Uriaşul, care rămăsese după desfiinţarea Comandoului Cinci şi plecarea lui Peters, întorcându‑se alături de Schramme la timp pentru revolta din Stanleyville din 1967 şi lungul marş până la Bukavu.

La sfârşit Lutz mai indusese cinci fotocopii ale unor pagini extrase din lucrarea clasică a lui Anthony Mockler, Histoire des Mercenaires, cu ajutorul cărora Quinn putea să reconstituie ulti­mele luni pretrecute de Marchais în Congo.

La sfârşitul lui iulie 1967, incapabil să reziste la Stanleyville, grupul lui Schramme se îndreptase spre graniţă şi‑şi croise drum printre adversari până ajunseseră la Bukavu, pe vremuri o încântătoare oază pentru belgieni, o localitate balneară răcoroasă si­tuată pe malul unui lac, unde îşi făcuseră bârlogul.

Rezistaseră acolo trei luni până ajunseseră să rămână fără muniţii. Apoi trecuseră pe jos podul de peste lac — până în înveci­nată Ruanda.

Quinn auzise restul. Cu toate că nu aveau muniţii, înspăimântaseră guver­nul din Ruanda care îşi închipuia că dacă nu erau pacificaţi puteau pur şi simplu să terorizeze toată ţara. Consulul belgian fusese copleşit. Mulţi dintre mercenarii bel­gieni îşi pierduseră actele de indentitate, întâmplător sau inten­ţionat. Consulul hărţuit emisese buletine de identitate belgiene pe numele care îi erau date. În felul acesta trebuie să fi devenit Marchais Paul Lefort. Nu era impo­si­bil ca cineva să transforme actele respective în unele permanente cu o altă ocazie. Mai ales dacă existase şi un Paul Lefort care murise pe acolo.

Până la urmă, pe 23 aprilie 1968, două avioane ale Crucii Roşii îi repatria­seră pe mercenari. Un avion se îndreptase direct spre Belgia, la Bruxelles, cu toţi belgienii la bord. Toţi cu excepţia unuia. Publicul belgian era pregătit să‑şi întâm­pine merce­narii ca pe nişte eroi; nu şi poliţia. Îi verificase pe toţi cei ce co­borau din avion uitându‑se la propriile liste de urmăriţi. Mar­chais trebuie să se fi urcat în celălalt avion DC‑6, cel care îşi lă­sase încărcătura umană la Pisa, Zürich şi Paris. Cele două avioane aduceau 123 mercenari amestecaţi, europeni şi sud‑africani, înapoi în Europa.