Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Moritz se ridică, se duse lângă ea şi‑i murmură câteva cuvinte la ureche, apoi o sărută pe creştet. Renata se întoarse şi ieşi. Moritz se aşeză la loc pe scaun. Chipul îi era impasibil, dar frământarea degetelor îi trăda tulburarea.

— Ea... hmmm... nu şi‑a mai revenit niciodată, să ştii. Con­tinuă tratamen­tul. Preferă să stea în casă, iese foarte rar. N‑o să se mai mărite... după ce i‑au făcut animalele alea...

Pe pianul Steinbeck era o fotografie; o fetiţă de 14 ani pe schiuri care zâm­bea ştrengăreşte. Fusese făcută cu un an înain­tea răpirii. După un an, Moritz îşi găsise soţia în garaj, gazele de eşapament se scurgeau printr‑un tub de cauciuc în maşina în­chisă. Quinn fusese anunţat la Londra.

Moritz făcu un efort.

— Scuză‑mă. Cu ce pot să te ajut?

— Caut un individ. Cineva care a plecat din Dortmund de multă vreme. S‑ar putea să mai fie în oraş, sau în Germania, sau să fi murit, sau în străinătate. Nu ştiu.

— Păi, există agenţii, specialişti. Bineînţeles că eu pot să an­gajez...

Quinn îşi dădu seama că Moritz îşi închipuia că are nevoie de bani ca să angajeze nişte detectivi particulari.

— Sau ai putea să te informezi prin Einwohnermeldeant.

Quinn scutură din cap.

— Mă îndoiesc că ştiu ceva. E aproape sigur că nu vrea să coopereze de bunăvoie cu autorităţile. Dar cred că poliţia s‑ar putea să‑l ţină sub observaţie.

Formal, cetăţenii germani care se mută într‑o casă nouă în interiorul ţării sunt obligaţi prin lege să anunţe Biroul de evi­denţă a populaţiei asupra schim­bărilor de adresă, atât de unde pleacă precum şi unde se duc. Dar ca multe sisteme birocratice, şi acesta funcţionează mult mai bine în teorie decât în practică. Cei pe care ar dori să‑i contacteze poliţia şi/sau reprezentanţii fiscului sunt de cele mai multe ori cei care refuză să se confor­meze.

Quinn îi prezentă sumar biografia individului Werner Bernhardt.

— Dacă mai e în Germania, trebuie să fie la o vârstă când mai are încă ser­viciu, spuse Quinn. Dacă nu cumva şi‑o fi schimbat numele, înseamnă că are un carnet de asigurări so­ciale, îşi plăteşte impozitul pe venit sau i‑l plăteşte cineva pe numele lui. Având în vedere biografia, s‑ar fi putut să aibă neca­zuri cu legea.

Moritz reflectă.

— Dacă este un cetăţean paşnic şi chiar şi foştii merce­nari pot să nu fi comis nici o infracţiune pe teritoriul Germaniei atunci nu are cazier la poliţie, spuse el. Cât despre cei de la fisc şi de la asigurările sociale, aceştia consideră că sunt infor­maţii secrete care nu pot fi divulgate unor persoane particulare ca tine, şi nici chiar ca mine.

— Dar vor răspunde unei anchete a poliţiei, observă Quinn. Mă gândeam că poate dumneavoastră aveţi prieteni pe la poliţia orăşenească sau de stat.

— Aha, zise Moritz.

Numai el ştia câte donaţii făcuse la ac­ţiunile de binefa­cere ale poliţiei din Dortmund şi din statul Westfalia. Ca în orice altă ţară din lume, banii înseamnă putere şi am­bele pot cumpăra orice informaţii.

— Lasă‑mă 24 de ore. O să te sun eu.

Se ţinu de cuvânt dar avea un ton distant când telefonă la Romischer Kaiser a doua zi dimineaţa, de parcă odată cu infor­maţiile i se dăduse şi un avertis­ment.

— Werner Richard Bernhardt, spuse el de parcă citea nişte notiţe, 48 de ani, fost mercenar în Congo. Da, trăieşte, aici în Germania. E pe lista de angajaţi personali ai lui Horst Lenzlinger, traficantul de arme.

— Mulţumesc. Unde îl pot găsi pe Herr Lenzlinger?

— Nu e prea uşor. Are un birou în Bremen dar stă mai mult pe lângă Olden­burg, comitatul Ammerland. Ca şi mine, e un om foarte retras. Dar asemănarea se opreşte aici. Fii atent cu Lenzlinger, Herr Quinn. Sursele mele spun că în ciuda faţa­dei respectabile e un gangster.

Îi dădu lui Quinn ambele adrese.

— Mulţumesc, îi suse Quinn în timp ce şi le nota.

Urmă o pauză jenantă la celălalt capăt al firului.

— Un ultim lucru. Îmi pare rău. Un mesaj de la poliţia din Dortmund. Te roagă să pleci din Dortmund. Să nu te mai în­torci. Asta‑i tot.

Zvonul despre rolul lui Quinn în ceea ce se întâmplase pe drumul din Buckinghamshire pornea să se răspândească. În scurtă vreme uşile aveau să înceapă să i se închidă în multe locuri.

— Eşti în stare să treci la volan? o întrebă pe Sam după ce‑şi făcuseră bagajele şi plătiseră hotelul.

— Sigur. Încotro?

— Bremen.

Sam studie harta.

— Dumnezeule mare, e la jumătatea drumului spre Hamburg.

— Două treimi, de fapt. Ia‑o pe E. 37 spre Osnabruck şi fii atentă la indica­toare. O să‑ţi placă la nebunie.

În aceeaşi seară, colonelul Robert Easterhouse pleca de la Joddah la Londra şi de acolo, după schimbarea avionului, di­rect la Houston. Cât traversă Atlanti­cul avu acces la o întreagă gamă de ziare şi reviste americane.

Trei din ele cuprindeau articole pe aceeaşi temă şi raţiona­mentul celor trei autori era remarcabil de asemănător. Mai erau numai 12 luni până la alegerile prezidenţiale din noiembrie 1992. În mod normal alegerea candidatului republi­can nu era câtuşi de puţin alegere. Candidatul republican nu mai era nevoie să fie ales. Preşedintele Cormack putea să‑şi asigure candidatura pentru al doilea mandat fără nici o opoziţie.

Dar evenimentele din ultimele şase săptămâni nu fuseseră de­loc normale, le spuneau reporterii cititorilor lor de parcă aceştia n‑ar fi ştiut şi singuri. Şi con­ti­nuau cu descrierea efectu­lui pe care îl avusese asupra Preşedintelui Cormack pierderea fiului: traumatică şi mutilantă.

Cei trei autori enumerau o listă întreagă de lipsă de concen­trare, cuvântări anulate şi apariţii publice abandonate în cele două săptămâni care se scurseseră de la funeraliile de pe insula Nantucket „Omul invizibil" îl numea unul dintre ei pe Şeful Executivului.

Concluzia la care ajungeau era şi ea extrem de similară. N‑ar fi mai bine ca Preşedintele să renunţe în favoarea vicepre­şedintelui Odell, dându‑i acestuia posibilitatea de a ocupa func­ţia în următoarele douăsprezece luni şi a se pregăti pentru reale­gere în noiembrie 1992?

La urma urmelor, raţiona Time, principalul punct din poli­tica externă de apărare şi economică a lui Cormack, reducerea bugetului apărării cu 100 de miliarde, concomitent cu efectuarea aceleiaşi reduceri de către URSS, intrase deja la apă.

„Cu burta în sus", aşa descria Newsweek şansele de ratifi­care a tratatului de către Senat după vacanţa de Crăciun.

Easterhouse ateriză la Houston aproape de miezul nopţii, după douăspre­zece ore de zbor şi două pe aeroportul din Lon­dra. Titlurile ziarelor de la chioşcu­rile aeroportului Houston erau şi mai limpezi: Michael Odell era texan şi, dacă avea să‑i urmeze lui Cormack, ar fi fost primul preşedinte texan de la Lyndon Johnson încoace.

Conferinţa Grupului Alamo era programată peste două zile în clădirea Pan‑Global. O limuzină a firmei îl duse pe Easterhouse la Remington, unde îi fusese reţinut un apartament. Înainte de culcare, prinse ultima emisiune de actualităţi. Se pu­nea din nou aceeaşi întrebare.

Colonelul nu fusese informat despre Planul Travis. Nu era necesar să‑i cunoască amănuntele. Dar ştia foarte bine că schimbarea Şefului Executivului ar fi înlăturat şi ultimul obsta­col din calea fructificării strădaniilor sale luarea în stăpânire a Riadului şi a terenurilor petrolifere de la Hasa de către un de­taşa­ment de intervenţie rapidă trimis de un Preşedinte gata de o astfel de acţiune.