Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Foarte bine. Cine v‑a plătit? Îţi jur că eu n‑am fost cu ei. Eu am fost chemat a doua zi după răpire ca să încerc să aduc puştiul înapoi. Cine a făcut aranjamentele?

— Nu‑i ştiu numele. Nu l‑am ştiut niciodată. Era american, asta‑i tot ce ştiu. Scund, gras. M‑a contactat aici. Dumnezeu ştie cum m‑a găsit trebuie că a avut ceva contacte. Ne întâlneam totdeauna în camere de hotel. Eu veneam acolo şi el era mereu mascat. Dar banii erau la vedere şi încă bani gheaţă.

— Dar cheltuielile? Răpirile sunt costisitoare.

— Peste taxă. Numerar. Am mai cheltuit încă o sută de mii de dolari.

— Asta include şi casa în care v‑aţi ascuns?

— Nu, pe asta ne‑au dat‑o ei. Ne‑am întâlnit la Londra cu o lună înainte de treabă. Mi‑a dat cheile, mi‑a spus unde e, mi‑a zis s‑o pregătesc ca pe‑o cazema­tă.

— Dă‑mi adresa.

Zack i‑o dădu şi Quinn şi‑o notă. Nigel Cramer şi savanţii lui de la labora­toarele poliţiei metropolitane aveau s‑o viziteze mai târziu şi să o facă praf în căutare de indicii. Dosarele aveau să arate că nu fusese câtuşi de puţin închiria­tă. Fusese cumpă­rată cu acte în regulă, cu două sute de mii de lire, printr‑o firmă de avocaţi britanici care acţionau în numele unei firme înregistrate în Luxemburg.

Firma avea să se dovedească a fi o corporaţie anonimă pe acţiuni, reprezen­tată foarte legal de banca din Luxemburg care acţionase ca faţadă şi nu îl văzuse niciodată pe proprietarul acestei fabrici de anvelope. Banii cu care fusese cumpă­rată casa proveneau din Luxemburg, sub forma unei trate emise de o bancă elveţiană. Elveţienii aveau să declare că aceasta fusese cumpărată în numerar cu dolari SUA de la sucursala lor din Geneva, dar nimeni nu‑şi mai aducea aminte de cumpărător.

Mai mult, casa nu era deloc în nordul Londrei; era în Sussex, spre sud, lângă East Grinstead. Zack pur şi simplu încon­jura pe centura M. 25 ca să‑şi dea telefoanele din partea de nord a capitalei.

Oamenii lui Cramer aveau să cureţe casa de sus până jos; în ciuda eforturi­lor celor patru mercenari de a nu lăsa nici un fel de urme, mai existau nişte am­prente uitate, dar aparţineau lui Marchais şi lui Pretorius.

— Şi Volvo? întrebă Quinn. Tu l‑ai plătit?

— Da, şi furgoneta, şi cea mai mare parte din celelalte. Nu­mai Skorpionul ni l‑a dat grăsanul. La Londra.

Quinn n‑avea de unde să ştie că Volvoul fusese deja găsit în apropiere de Londra. Îşi depăşise timpul de staţionare în parca­rea cu mai multe etaje de la aeroportul Heathrow. După ce tre­cuseră prin Buckingham în dimineaţa crimei, mercenarii o lua­seră din nou spre sud şi se întorseseră la Londra. De la Heat­hrow luaseră naveta spre celălalt aeroport din Londra, cel de la Gatwick, ignora­se­ră aeroportul şi se urcaseră în trenul care du­cea la Hastings şi spre sud. Cu taxiuri separate ajunseseră la Newhaven ca să ia feribotul spre Dieppe. Odată ajunşi în Franţa, se despărţiseră şi se dăduseră la fund.

Volvoul, examinat de poliţia din aeroportul Heathrow, pre­zenta orificii de respiraţie făcute în podeaua portbagajului, şi un iz de migdale. A fost chemat Scotland Yardul, care i‑a depistat proprietarul iniţial. Dar fusese cumpărat cu banii jos, documen­tele de schimbare a numelui nu fuseseră completate nicio­dată, iar descrierea făcută de proprietar corespundea cu cea a omului cu părul roşu care cumpărase şi Ford Tranzitul.

— Grăsanul îţi dădea toate informaţiile din interior? întrebă Quinn.

— Ce informaţii din interior? interveni brusc Sam.

— Cum de ai ştiut de ele? întrebă Zack bănuitor. Era clar că îl suspecta în continuare pe Quinn că ar fi fost unul din pa­tronii transformaţi în persecutori.

— Erai prea bun, îi răspunse Quinn. Ai ştiut să aştepţi până am ajuns eu şi de‑abia după aceea te‑ai interesat de negociator în persoană. Nici eu măcar n‑am ştiut dinainte de asta. Tu ai ştiut când să te înfurii şi când s‑o laşi mai moale. Ai schimbat‑o din dolari în diamante pentru că ştiai că asta avea să mai întârzie schimbul atunci când noi eram deja gata să acceptăm.

Zack dădu din cap.

— Da, mi s‑au dat instrucţiuni înainte de răpire, mi s‑a spus ce să fac, unde şi când. În timp ce stăteam ascunşi, a tre­buit să mai dau nişte telefoane. Totdea­una din afara casei, tot­deauna de la o cabină publică la alta, conform unei liste presta­bilite. Era grăsanul; de‑acuma îi cunoşteam glasul. Uneori mai făcea câte o schimbare reglare fină, aşa îi spunea. Eu făceam exact cum îmi zicea.

— Foarte bine, spuse Quinn. Şi grăsanul ţi‑a spus că n‑o să aveţi nici o problemă ca să scăpaţi după aceea. Doar o urmă­rire de o lună sau cam pe‑acolo, dar fără nici un indiciu după care să poată fi continuată, o să se stingă şi voi o să puteţi să trăiţi liniştiţi până la adânci bătrâneţuri. Şi tu chiar l‑ai crezut? Chiar ai crezut că puteţi să‑l răpiţi şi să‑l omorâţi pe fiul Preşe­dintelui american şi să scăpaţi după asta? Atunci de ce aţi mai omorât băiatul? Nu era nevoie.

Muşchii faciali ai lui Zack se mişcau aproape în delir. Ochii îi ieşeau din orbite de furie.

— Tocmai asta e, lua‑te‑ar dracu. Nu noi l‑am omorât. Noi l‑am aruncat pe drum aşa cum ni s‑a spus. Era viu şi bine mersi noi nici nu l‑am atins. Prima dată am aflat că e mort când s‑a făcut totul public a doua zi. Nici nu‑mi venea să cred. Era o minciună. Nu noi am făcut‑o.

Afară pe stradă îşi făcu apariţia o maşină de după colţ, din­spre rue de Cha­lon. Un bărbat era la volan; un altul în spate, cu o puşcă în mână. Maşina înainta pe stradă de parcă ar fi căutat pe cineva, se opri în faţa primului bar, înainta până aproape de uşa de la „Chez Hugo", apoi dădu înapoi şi se opri la jumătatea drumului dintre cele două baruri. Motorul conti­nua să meargă.

— Puştiul a fost ucis de o bombă din cureaua de piele pe care o purta la brâu, spuse Quinn. N‑o avea când a fost răpit de pe câmpia Shotover. Tu i‑ai dat‑o ca s‑o poarte.

— Nu eu, ţipă Zack. Al dracului să fiu dacă eu. Orsini.

— Foarte bine, povesteşte‑mi despre Orsini.

— Corsican, ucigaş plătit. Mai tânăr ca noi. Când noi trei am plecat să ne întâlnim cu tine la depozit, puştiul era îmbrăcat cu hainele lui dintotdeauna. Când, ne‑am întors, era cu haine noi. I‑am făcut un scandal monstru lui Orsini pe chestia asta. Idiotul dracului a plecat din casă, nesocotindu‑mi ordinele, şi s‑a dus să le cumpere.

Quinn îşi aminti de ţipetele şi cearta pe care le auzise deasu­pra capului du­pă ce mercenarii se retrăseseră să studieze diamantale. Crezuse că se ciorovăiau pentru nestemate.

— De ce‑a făcut‑o? întrebă Quinn.

— Zicea că puştiul s‑a plâns că‑i era frig. Zicea că s‑a gândit că nu face nici un rău, aşa că s‑a dus pe jos până la East Grinstead, a intrat la un magazin cu articole de voiaj şi a cumpărat toate chestiile. M‑am înfuriat pentru că habar n‑are de engleză şi, cu înfăţişarea lui, arăta ca un deget bubos.

— Mai mult ca sigur că hainele i‑au fost aduse cât ai lipsit tu, îi spuse Quinn. Bine, şi cum arată Orsini ăsta?

— Cam treizeci şi trei de ani, profesionist, dar niciodată pe câmpul de luptă. Pielea foarte tuciurie, ochii negri, cicatrice de cuţit pe un obraz.

— De ce l‑ai angajat?

— Nu eu. Eu i‑am chemat pe Paul Uriaşul şi pe Janni pen'că îi ştiam de pe vremuri şi am păstrat legătura. Pe corsican mi l‑a vârât pe gât grăsanul... Şi acu' aud că Janni e mort şi Paul Uriaşul a dispărut.