Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Quinn, dar eu nici măcar nu vorbesc spaniola.

— Nici o grijă. Vorbesc ei engleza.

La scara autobuzului, Sam se întinse şi‑şi petrecu braţele pe după gâtul lui Quinn.

— Quinn, iartă‑mă. Te‑ai fi descurcat mai bine fără mine.

— Nu‑i vina ta, iubito. Quinn îi întoarse faţa şi o sărută. O scenă destul de obişnuită, la terminale­le de pe aeroport nu observă nimeni nimic. Pe lângă asta, fără tine n‑aş fi avut Smith & Wessonul. Cred că s‑ar putea să am nevoie de el.

— Ai grijă de tine, şopti ea.

Un vânt îngheţat bătea pe Bou­le vard de Vaugirard. Ultimul bagaj greu era aşezat sub autobuz şi ultimii pasageri se urcau în el. Sam începu să tremure în bra­ţele lui. Quinn îi mângîie părul blond şi strălucitor.

— O să mă descurc. Ai încredere în mine. O să iau legătura prin telefon peste două zile. Atunci, c‑o fi laie sau bălaie, o să putem să mergem acasă în siguranţă.

Se uită cum autobuzul se îndepărta pe bulevard, făcând cu mâna după mâna mică ce se vedea pe geamul din spate. Apoi acesta dădu colţul şi dispăru.

La două sute de metri de terminal, vizavi de Vaugirard, există un mare oficiu poştal. Quinn îşi cumpără carton şi hârtie de ambalaj de la o papetărie şi intră la poştă. Cu ajutorul bri­ceagului şi al benzii de lipit, al hârtiei şi al sforii, alcătui un pa­chet solid cu diamantele şi îl puse la poştă recomandat expres pe adresa ambasadorului Fairweather de la Londra.

De la cabinele telefonice internaţionale din clădirea băncii sună la Scotland Yard şi lăsă un mesaj pentru Nigel Cramer, care consta dintr‑o adresă de lângă East Grimstead, Sussex. În sfârşit, mai dădu şi un telefon la un bar din Este­pona. Omul cu care vorbi nu era câtuşi de puţin spaniol, ci un autentic cockney din Londra.

— Da, în regulă, camarade, îi spuse glasul de la telefon. O să avem noi grijă de domniţa ta în locul tău.

Cu ultimele mărunţişuri puse la punct, Quinn se întoarse la maşină, îi făcu plinul la prima staţie de benzină şi se înscrise în circulaţia de la ora prânzului, îndreptându‑se spre drumul de centură. La şaizeci de minute după telefonul cu Spania se găsea pe autostrada A.6 în drum spre sud, către Marsilia.

Se opri să‑şi ia cina la Beaune, apoi se aşeză în spatele maşi­nii şi încercă să recupereze o parte din somnul pierdut. Se fă­cuse ora trei dimineaţa când îşi reluă călătoria.

În vreme ce el dormea, un om stătea liniştit la restaurantul San Marco de peste drum de Hotel Colisée şi supraveghea in­trarea principală a hotelului. Era acolo de la ora prânzului, spre surprinderea transformată până la urmă în agasare a personalu­lui din restaurant. Îşi comandase masa de prânz, stătuse toată după‑amiaza şi apoi îşi comandase cina. Ospătarilor li se părea că citea aşezat liniştit lângă fereastră.

La ora 23.00 restaurantul dori să închidă. Omul plecă şi se mută alături, la Hotel Royal. Le explică celor de acolo că îşi aş­tepta un prieten şi se aşeză pe un scaun de lângă fereastră ca să‑şi continue pânda. Până la urmă, la ora două noaptea, re­nunţă.

Se duse la un oficiu poştal deschis în permanenţă, urcă la te­lefoanele de la primul etaj şi făcu o comandă cu preaviz. Ră­mase în cabină până când îl sună centralista.

— Allo, monsieur, îi spuse aceasta. Am legătura. Pe fir. Vorbiţi, Castelblanc.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Costa del Sol era de multă vreme locul preferat de retragere al membrilor cei mai căutaţi ai comunităţii interlope britanice. Câteva zeci de ast­fel de ticăloşii după ce reuşiseră să separe de conţinutul lor băncile sau maşinile blindate sau pe investitori de economiile pe care le făcuseră, îşi părăsiseră ţara strămoşească doar cu puţin înaintea degetelor apucătoare ale Scotland Yardului şi îşi căutase­ră refugiul în soarele din sudul Spaniei, unde se bucurau de proaspăta lor aflu­en­ţă. Un om de duh a făcut chiar afirmaţia că într‑o zi senină la Estepona poţi să vezi mai mulţi indivizi de categoria A decât în închisoarea Parkhurst a Majestăţii Sale atunci când se face prezenţa.

În seara respectivă, patru dintre ei aşteptau la aeroportul din Malaga în urma telefonului primit de la Paris. Erau Ronnie şi Bernie şi Arthur, pronunţat Arfur, cu toţii maturi, şi tinerelul Terry, cunoscut sub numele de Tel. Cu excepţia lui Tel, purtau cu toţii costume deschise la culoare şi pălării de panama şi, în ciuda faptului că se lăsase deja întunericul, ochelari de soare. Se uitară la pano­ul pe care erau afişate sosirile, observară că avio­nul de la Paris tocmai aterizase şi rămaseră discret în picioare lângă uşa de ieşire din vamă.

Sam apăru printre primii trei pasageri. N‑avea nici un bagaj, doar poşeta proaspăt cumpărată de la Orly şi o mică valiză de piele, nouă şi ea, cu o colecţie de articole de toaletă şi cămăşi de noapte. Mai avea şi costumul din două piese pe care îl pur­tase la întâlnirea de la „Chez Hugo" şi atât.

Ronnie avea descrierea ei, dar aceasta era departe de reali­tate. Era căsăto­rit, la fel ca şi Bernie şi Arfur, dar bătrâna lui, la fel ca şi nevestele celorlalţi, era o blondă dată cu peroxid, albită şi mai mult de statul permanent pe plajă, cu o piele ca de şopârlă produsă de excesul de ultraviolete. Ronnie evaluă aprobator pielea palidă şi nordică şi talia subţire ca de albină a noii sosite.

— Măiculiţă, murmură Bernie.

— Mişto, zise Tel.

Era adjectivul său preferat, dacă nu cumva unicul. Desemna tot ceea ce îl surprindea sau îi plăcea drept „mişto".

Ronnie înaintă.

— Domnişoara Somerville?

— Da.

— 'Seara. Eu sunt Ronnie. El e Bernie, şi Arfur, şi Tel. Quinn ne‑a rugat să avem grijă de dumneavoastră. Maşina e acolo.

Quinn intră în Marsilia în zorile reci şi ploioase; ultima zi din noiembrie. Avea de ales între a merge cu avionul până la Ajaccio, capitala Corsicei, plecând de la aeroportul Marigriane şi urmând să sosească în aceeaşi seară, sau a lua feribotul de seară pentru a merge cu maşina.

Alese feribotul. Pe de o parte pentru că îl scutea de închirie­rea unei maşini la Ajaccio; pe de alta, pentru că putea să‑şi ia liniştit cu el Smith & Wessonul pe care îl mai avea încă la brâu; şi în al treilea rând, pentru că trebuia, ca măsură de precauţie, să mai facă unele mici cumpărături pentru cât avea să stea în Corsica.

Indicatoarele spre portul feribotului de pe Quai de la Joliette erau cât se poate de clare. Portul era aproape gol. Feribo­tul care venise de dimineaţă de la Ajaccio era ancorat, pasagerii plecaseră de o oră. Casa de bilete a SNCM de pe Boulevard des Dames era încă închisă. Îşi parcă maşina şi îşi luă masa de di­mineaţă în tihnă, aşteptând să se deschidă. La nouă, îşi cumpără un bilet de traversare cu feribotul Na­poleon care pleca seara la ora 20.00 şi sosea a doua zi la 7.00 dimineaţa. Odată în posesia biletului, putu să‑şi lase Ascona în parcarea pentru pasageri de lângă quai J4, de unde avea să plece feribotul. După ce termină cu toate acestea, se întoarse pe jos în oraş ca să‑şi facă cumpărăturile.

Sacul de voiaj era destul de uşor de găsit, ca şi farmacia unde să‑şi înlocu­iască articolele de toaletă şi uneltele de bărbie­rit abandonate la Hotel du Colisée din Paris. Căutarea unui magazin de confecţii bărbăteşti fu întâmpinată cu mai multe clă­tinări negative ale capului, dar îl descoperi până la urmă în rue St. Fer­reol, accesibilă doar pietonilor, chiar la nord de Portul Vechi.