Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Tînărul vânzător era deosebit de amabil şi achiziţionarea ciz­melor, pantalo­ni­lor, curelei, cămăşii şi pălăriei nu‑i ridică nici o problemă. Auzindu‑l pe Quinn menţionând ultimul articol pe care îl cerea, tânărul îşi ridică sprâncenele.

— Doriţi ce, m'sieur?

Quinn îi repetă ce voia.

— Regret, nu cred că aşa ceva ar putea fi de vânzare.

Se uită la cele două bancnote mari ce se mişcau ispititor în mâna lui Quinn.

— Poate în magazie? Unul vechi şi care nu mai e folosit? îi sugeră Quinn.

Tînărul aruncă o privire în jur.

— O să văd, domnule. Pot să iau sacul?

Rămase în magazia din spate vreme de zece minute. La în­toarcere, deschise sacul cât să‑l lase pe Quinn să arunce o pri­vire înăuntru.

— Minunat, exclamă Quinn. Exact ce‑mi trebuia.

Plăti nota, îi dădu tânărului bacşişul promis şi plecă. Cerul se luminase şi mâncă de prânz la o cafenea în aer liber din Por­tul Vechi, petrecându‑şi o oră la cafea ca să studieze o hartă la scară mare a Corsicei. Singurul lucru pe care îl avea de spus despre Castelblanc lexiconul anexat la aceasta era că se găsea în Lanţul Ospedale de la capătul de sud al insulei.

La opt, Napoleon ieşea din Gare maritime şi se îndrepta spre radă. Quinn degusta un pahar cu vin în Bar des Aigles, aproape pustiu în acel anotimp. În timp ce feribotul se întorcea cu prova spre mare, prin faţa ferestrei trecură luminile Marsiliei, pentru a fi apoi înlocuite de vechea fortăreaţă închisoare de la Chateau d'If la distanţă de o ancablură.

Peste cincisprezece minute, trecea de Cap Croisette şi era în­văluit de beznă şi de largul mării. Quinn se duse să cineze la Malmaison, se întoarse în cabina sa de pe puntea D şi se culcă înainte de ora 23.00, cu ceasul deşteptător alături de el pus să sune la ora şase.

Cam la aceeaşi oră, Sam stătea împreună cu gazdele ei într‑o fostă fermă mică şi izolată aflată sus pe undeva pe coli­nele din spatele Esteponei. Nici unul dintre bărbaţi nu locuia acolo; ferma era folosită pentru depozitare şi pentru ra­rele pri­lejuri când prietenii lor aveau nevoie de puţină „izolare" faţă de pîrdalnicii de detectivi care‑şi fluturau mandatele de extrădare.

Cei cinci stăteau într‑o încăpere închisă şi cu storurile trase, acum albăstrie de atâta fum de ţigară, şi jucau pocher. Ronnie făcuse propunerea. Se îndeletni­ceau cu jocul acesta de trei ore; doar Sam şi Ronnie mai rămăseseră în joc. Tel nu juca; se ocupa de servirea berei direct din sticlă aflată într‑un stoc mare în lăzile de lângă un perete. Ceilalţi pereţi erau şi ei plini, dar cu baloturi de frunze exotice proaspăt sosite din Maroc şi destinate exportului în ţările nordice.

Arfur şi Bernie erau curăţaţi şi se uitau posomorâţi la ultimii doi jucători rămaşi la masă. „Potul" de bancnote de o mie de pesetas din mijlocul mesei cuprindea tot ce avuseseră cu ei, plus jumătate din ce avea Ronnie şi jumătate din dolarii lui Sam schimbaţi la cursul oficial dolar/peseta.

Sam aruncă o privire spre ce‑i mai rămăsese lui Ronnie, îşi împinse cea mai mare parte a bancnotelor ei spre centru şi plusa. Ronnie zâmbi, plăti sec şi ceru să‑i vadă cărţile. Sam îşi întoarse patru cărţi cu faţa în sus. Doi popi, doi decari. Ronnie rânji şi îşi întoarse şi el mâna pe faţă: full, trei dame şi doi va­leţi. Se întinse după mormanul de bancnote care reprezentau tot ce avea el, plus tot ce aduseseră Bernie şi Arfur, plus nouă ze­cimi din cei o mie de dolari ai lui Sam. Sam îşi întoarse repede şi cea de‑a cincea carte. Al treilea popă.

— Dumnezeii mă‑si! exclamă el şi se lăsă pe spate.

Sam trase teancul de bancnote în faţa ei.

— Chiar aşa! exclamă Bernie.

— Ăăă, tu cu ce te ocupi, Sam? întrebă Arfur.

— Nu v‑a spus Quinn? se miră ea. Sunt agent special al FBI‑ului.

— Măiculiţăexclamă Ronnie.

— Mişto, zise şi Tel.

La ora şapte fix, Napoleon ancoră la Gare maritime din Ajaccio, la jumătatea drumului dintre debarcaderele Capucins şi Citadelle. După zece minute, Quinn se alătura celorlalte vehi­cule care ieşeau din cală şi se îndreptau în josul rampei spre străvechea capitală a acestei insule de o frumuseţe atât de sălba­tică şi tăinuită.

Harta îi indica destul de limpede pe ce drum să meargă, la sud ca să iasă din oraş, pe Boulevard Sampiero până la aero­port, de‑acolo la stânga pe N. 196 spre munţi. La zece minute după ce cotise, drumul începu să urce ca peste tot în Corsica pentru că insula este aproape în întregime acoperită de munţi. Drumul cotea şi se încolăcea pe toată porţiunea de la Cauro la Col St. Georges. De aici zări o secundă câmpia îngustă de coastă rămasă undeva jos, mult în spatele lui. Apoi fu din nou învăluit de munţi, pante ameţitoare şi stânci, coline joase îmbră­cate în păduri de stejar, fag şi măslini. După Bicchisano, dru­mul începea să coboare din nou încolăcindu‑se spre coasta de la Propiano. Nu avea cum să evite drumul ocolit spre Ospedale în linie dreaptă ar fi traversat valea barăci, o regiune atât de săl­batică, încât nici constructorii de drumuri nu izbutiseră să o străbată.

După Propiano urmă iar câmpia de coastă cale de câteva mile înainte ca D. 268 să‑i permită s‑o cotească spre munţii Ospedale. Ieşise de‑acum de pe dru­mu­rile N (naţionale) şi intrase pe cele D (departamentale), nu cu mult mai late decât o alee în­gustă dar adevărate şosele în comparaţie cu cărările care aveau să urmeze mai sus în creierul munţilor.

Trecu prin minuscule sătucuri cu case din piatră cenuşie, agăţate pe dealuri şi povârnişuri cu privelişti ameţitoare şi se în­trebă cum reuşeau s‑o scoată la capăt sătenii din pajiştile şi live­zile lor mărunte.

Drumul urca mereu, răsucindu‑se şi încolăcindu‑se, coborând ca să treacă peste o adâncitură din teren dar înălţându‑se constant după acest respiro. Dincolo de Ste. Lucie de Tallano, liziera pădurii se isprăvea şi colinele erau acoperite cu pătura aceea groasă şi înaltă până la brâu, formată din pîrloage şi mirt, numită maquis. În timpul celui de‑al doilea război mondial, fuga de‑acasă în munţi pentru a evita arestarea de către Ges­tapo se numea „luatul în maquis", şi astfel rezistenţa franceză a ajuns să fie cunoscută sub numele de „maqui­sards" sau pur şi simplu „Maquis".

Corsica e tot atât de străveche ca şi munţii săi şi oamenii au locuit aici din timpuri preistorice. Ca şi Sardinia şi Sicilia, Cor­sica a fost invadată de mult mai multe ori decât îşi aducea aminte şi străinii au sosit întotdeauna în chip de cuce­ritori, in­vadatori, adunători de biruri, ca să conducă şi să ia, niciodată ca să dea ceva. Cu atât de puţine de pe urma cărora să‑şi ducă traiul, corsicanii au reac­ţio­nat retrăgându‑se spre înălţimile lor, adevărate metereze şi sanctuare natura­le. Generaţii de rebeli şi bandiţi, gherile şi partizani au luat drumul munţilor pentru a împiedica autorităţile care veneau dinspre coastă să ridice impo­zitele şi birurile de la oamenii prea puţin capabili să le plă­tească.

Din aceste veacuri de experienţă îşi constituiseră muntenii filosofia lor exclu­­sivistă şi secretă. Autoritatea reprezenta ne­dreptatea iar Parisul îşi strângea dările tot atât de greu ca orice alt cuceritor. Corsica poate foarte bine să facă parte din Franţa, căreia i‑a şi dat pe Napoleon Bonaparte şi încă o mie de alţi oa­meni de seamă, pentru munteni străinul rămâne tot străin, me­sager al nedrep­tăţii şi al birurilor, fie că vine din Franţa ori de aiurea. Corsica poate foarte bine să‑şi trimită fii cu zecile de mii ca să lucreze pe continent în Franţa, dacă un astfel de fiu ajunge vreodată să aibă necazuri, munţii străvechi continuă să‑i ofere adăpost.