Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Pe la ora 17.60 Quinn se întoarse la tavernă, în căminul că­reia ardea un foc vesel din lemne de măslin. Se duse în camera lui după o carte, satisfăcut că sa­cul îi fusese cercetat fără a i se lua nimic şi că scândurile de sub pat nu fuseseră descoperite.

Îşi petrecu două ceasuri citind în tavernă, refuzînd în conti­nuare să‑şi scoa­tă pălăria, mâncă din nou, o gustoasă tocană de porc cu fasole şi verdeţuri aromate de munte, cu linte şi pîine, tartă de mere şi cafea. Bău apă în loc de vin. La nouă se retrase în odaie. Peste o oră se stingea şi ultima lumină din sat. În seara aceea nu se uita nimeni la televizorul din tavernă, cu toate că era unul dintre singurele trei care existau în sat. Nimeni nu juca cărţi. La zece satul era în beznă, cu excepţia singurului bec din camera lui Quinn.

Era un bec slab, fără abajur, care atârna de o sârmă prăfuită chiar în mijlo­cul odăii. Cea mai bună lumină o dădea drept sub el şi acolo se aşezase silueta cu pălăria Stetson înaltă ca să ci­tească rezemată în fotoliul cu spătar.

Luna răsări Ia unu şi jumătate, se înălţă din spatele lanţului Ospedale şi, după treizeci de minute, scălda Castelblancul într‑o stranie lumină albă. Silueta tăcută, subţire se mişca pe stradă la lumina ei slabă, cu gesturile cuiva care ştie exact încotro se în­dreaptă. Silueta se strecură pe două alei înguste şi pătrunse în complexul de hambare şi ogrăzi din spatele tavernei.

Fără un sunet, umbra sări pe o căruţă cu fân parcată într‑una din curţi şi, de acolo, pe zid. Alergă fără nici un efort pe zid şi sări peste o altă alee, aterizând pe acoperişul înclinat al hambarului aflat drept în partea opusă a ferestrei lui Quinn.

Draperiile erau pe jumătate trase nu ajungeau decât la ju­mătatea ferestrei când erau întinse de tot. În spaţiul de treizeci de centimetri, Quinn se vedea foarte bine, cu cartea în poală, cu capul uşor înclinat înainte ca să citească la lumina slabă, cu umerii acoperiţi de cămaşa roşie cadrilată vizibil deasupra per­vazului, cu Stetsonul cafeniu pe cap.

Tînărul de pe acoperiş zâmbi; prostia asta îl scutea de a mai intra pe fereas­tră ca să facă ceea ce avea de făcut. Îşi scoase Lupara care era prinsă cu o curea de piele peste umeri, trase piedica şi ţinti. La doisprezece metri de el, capul cu pălărie um­plea spaţiul dintre cele două ţevi, trăgaciurile erau legate unul de celălalt ca să detoneze simultan.

Când trase, zgomotul ar fi trebuit să trezească tot satul dar nu se aprinse nici o lumină. Alicele mari din cele două ţevi fă­cură ţăndări geamurile ferestrei şi sfâşiară draperiile groase de bumbac. În spatele ferestrei, capul omului aşezat păru să explodeze. Craniul se făcu bucăţi şi un jet puternic de sânge aprins în­cepu să ţâşnească în toate direcţiile. Fără cap, bustul în carouri roşii se rotogolî într‑o parte la pământ, ieşind din raza Iui de ve­dere.

Satisfăcut, tânărul văr al clanului Orsini, care tocmai făcuse un comision familiei, alergă înapoi pe acoperiş, pe zid, în căruţa cu fân, pe pământ şi în aleea de unde venise. Fără grabă şi sigur de triumf, tânărul trecu prin sat îndreptân­du‑se spre marginea cătunului, unde îl aştepta omul pe care îl venera. Nu‑l văzu şi nici nu‑l auzi pe bărbatul mai tăcut şi mai înalt decât el care ieşi dintr‑o uşă întunecată şi începu să‑l urmăreacă.

Camera devastată de deasupra barului avea să fie mai târziu curăţată de soţia proprietarului. Salteaua era dincolo de orice salvare, tăiată de la un capăt la celălalt; conţinutul aspru îi fu­sese folosit ca să umple cămaşa cadrilată, bustul şi braţele, până când ajunseseră suficient de rigide ca să stea în fotoliu fără nici un sprijin. Femeia avea să găsească fişii lungi de bandă adezivă care ţinuse bustul fals în poziţie verticală şi rămăşiţele pălăriei Stetson şi ale cărţii.

Avea să adune, bucată cu bucată, resturile capului de polistiren al mane­chinului pe care Quinn îl convinsese pe vânzătorul de la magazinul din Marsilia să‑l şterpelească din magazie şi să i‑l vândă. Din cele două prezervative, umplute cu ketchup luat din sala de mese a feribotului, care atârnaseră cândva în capul manechinului avea să găsească prea puţine urme doar petele roşii împrăştiate peste tot în odaie care aveau să dispară şterse cu o cârpă umedă.

Proprietarul avea să se minuneze că nu văzuse capul mane­chinului atunci când îi cercetase americanului bagajele, dar într‑un târziu avea să descopere scândurile scoase de Quinn de sub pat la sosire pentru a‑l ascunde.

În cele din urmă, individului furios în costum negru care ju­case cărţi la tavernă în după‑amiaza precedentă aveau să i se arate cizmele ornate de cowboy, pantalonii, jacheta din piele de căprioară cu franjuri şi proprietarul avea să‑l informeze pe capu local că de‑acum americanul trebuie să fi fost îmbrăcat cu celă­lalt set de haine: pantaloni negri, vindiac negru cu fermoar, bo­canci cu talpă de crep din aceia care se poartă în deşert şi flanel pe gât. Aveau să examineze sacul de voiaj şi să descopere că în el nu mai exista nimic. Dar toate acestea aveau să se întâmple la ceasul dinainte de mijirea zorilor.

Când tânărul ajunse la casa pe care o căuta, bătu uşor la uşă. Quinn se strecură în cadrul întunecat al unei porţi la cincizeci de metri în urmă. Trebuie să fi existat un ordin de intrare pen­tru că tânărul trase zăvorul şi intră. După închiderea uşii, Quinn se apropie, înconjură casa şi găsi o fereastră cu oblonul tras care avea o crăpătură destul de mare ca să poată vedea înăun­tru.

Dominique Orsini stătea la o masă din lemn aspru şi tăia bucăţi dintr‑un salam cu un cuţit ascuţit ca briciul. Tânărul cu Lupara stătea în faţa lui. Vorbeau în limba corsicană, complet diferită de franceză, de neînţeles pentru un străin. Băiatul des­cria evenimentele petrecute în ultimele treizeci de minute; Orsini îşi clătină de câteva ori capul în semn de încuviinţare.

După ce băiatul termină de povestit, Orsini se ridică, ocoli masa şi îl îmbrăţişă. Tânărul strălucea de mândrie. În timp ce Orsini se întorcea, lumina lămpii prinse cicatricea lividă care se întindea pe obraz, mergând de la pomet până la falcă, Orsini scoase un teanc de bani din buzunar; băiatul protestă scuturându‑şi capul. Orsini îi îndesă teancul în buzunarul de sus, îl bătu pe umeri şi îl concedie. Băiatul dispăru din raza de vedere a lui Quinn.

Să‑l fi omorât pe ucigaşul corsican ar fi fost o treabă foarte uşoară, Quinn îl voia însă viu şi în maşină, ca să ajungă la se­diul central al poliţiei din Ajaccio pâ­nă la răsăritul soarelui. Ob­servase motocicleta puternică din hambarul înclinat de lemn.

După treizeci de minute, îm umbra deasă aruncată de ham­barul de lemn şi tractorul parcat, Quinn auzi motorul motoci­cletei care pornea. Orsini întoarse încet motocicleta într‑un pa­saj lateral şi intră în piaţa principală, apoi se îndrep­tă pe dru­mul de ieşire din sat. Era destul loc ca să treacă printre spatele tracto­rului şi casa cea mai apropiată. Trecu printr‑o pată de lu­mină aruncată de lună; Quinn ieşi din umbră, ţinti şi trase o dată. Anvelopa din faţă a motocicletei ex­plodă. Motocicleta de­rapă violent şi scăpă de sub control. Căzu pe o parte, îşi aruncă ocupantul şi se opri cu roţile continuând să se învârtească.

Orsini fu izbit cu toată greutatea într‑o latură a tractorului dar se ridică remarcabil de iute. Quinn stătea la trei metri, cu Smith & Wessonul îndreptat spre pieptul corsicanului; Orsini respira greu, avea dureri şi se sprijinea cu un picior rezemat de roata mare din spate a tractorului. Quinn putea să vadă cum îi scânteiau ochii negri, barba ţepoasă de pe bărbie. Orsini îşi ri­dică încet mâinile.