Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Alicele loviră partea din spate a maşinii în timp ce ieşea din hambar, o încăr­­cătuă completă care găuri portbagajul dar nu atinse rezervorul. Quinn porni în trombă pe drumeag, într‑o ploaie de bucăţi de lemn şi smocuri de paie zbură­toare, în­dreptă volanul şi plecă pe drumul spre Orone şi Carbini. Era cu puţin înnainte de patru dimineaţa şi mai avea de mers trei ore până la aeroportul din Ajaccio.

Cu şase fusuri orare mai la vest se apropia de ora 22.00 a serii precedente şi membrii cabinetului, convocaţi de Odell ca să pună întrebări experţilor profesio­nişti, nu erau într‑o dispoziţie uşor de mulţumit.

— Ce înseamnă asta, nici un progres până în prezent? în­trebă vicepreşedin­te­le. A trecut o lună. Aţi avut resurse nelimi­tate, toţi oamenii pe care i‑aţi cerut şi cooperarea europenilor. Ce se întâmplă?

Ţinta întrebărilor era Don Edmonds, directorul FBI, care stătea lângă direc­to­rul adjunct (DCS) Philip Kelly. Lee Alexander de la CIA îl avea alături pe David Weintraub. Edmonds tuşi, se uită la Kelly şi dădu din cap.

— Domnilor Tne aflăm mult mai avansaţi decât eram acum treizeci de zile, zise Kelly cu un ton defensiv. Cei de la Scotland Yard mai cercetează chiar şi acum casa în care, ştim în prezent, a fost ţinut captiv Simon Cormack. Aceasta a dat deja la iveală o seamă de dovezi de cercetat în laborator, inclusiv două seturi de amprente pe cale de a fi identificate.

— Cum au desoperit casa? întrebă secretarul de stat.

Philip Kelly îşi studie notiţele.

Weintraub fu acela care răspunse la întrebarea lui Jim Do‑naldson.

— Quinn le‑a dat telefon de la Paris şi le‑a spus.

— Splendid, exclamă Odell cu sarcasm. Şi ce alte veşti de la Quinn?

— Se pare că a fost foarte activ în mai multe părţi din Eu­ropa, răspunse Kelly diplomatic. Aşteptăm să primim o infor­mare completă asupra lui din clipă în clipă.

— Ce înseamnă activ? întreabă Bill Walters, procurorul general.

— S‑ar putea să avem o problemă cu domnul Quinn, spuse Kelly.

— Am avut întotdeauna câte o problemă cu domnul Quinn, observă Morton Stannard de la Apărare. Care‑i asta nouă?

— Poate că ştiţi că de multă vreme colegul meu Kevin Brown a avut bănuieli că domnul Quinn ştia încă de la bun în­ceput mult mai multe decât a lăsat să se vadă; poate că a fost chiar implicat într‑o anume fază. Se pare că dovezile aduse acum tind să susţină această teorie.

— Ce dovezi aduse? întrebă Odell

— Păi, de când a fost eliberat pe baza instrucţiunilor comite­tului, pentru a‑şi urmări propriile cercetări asupra identităţii ră­pitorilor, a fost reperat într‑o serie de aşezări europene ca să dispară iarăşi după aceea. A fost reţinut în Olanda la locul unei crime şi eliberat apoi de poliţia olandeză din lipsă de probe...

— A fost eliberat, interveni Weintraub liniştit, pentru că a putut să dove­dească faptul că se afla la mai multe mile depăr­tare atunci când a fost comisă crima.

— Da, dar mortul era un fost mercenar din Congo ale cărui amprente au fost acum găsite în casa unde a fost deţinut Simon Cormack, zise Kelly. Noi con­si­derăm acest lucru drept suspect.

— Alte dovezi asupra lui Quinn? întrebă Hubert Reed.

— Da, domnule. Poliţia belgiană tocmai ne‑a anunţat că a găsit un cadavru cu un glonte în ţeastă, în vârful unei roţi gigan­tice. Data morţii, acum trei săptă­mâni. Un cuplu care cores­punde descrierii lui Quinn şi a agentului Somerville se interesau de locuinţa lui la patronul acestuia cam în acelaşi timp când a dispă­rut. Apoi la Paris un alt mercenar a fost împuşcat pe un trotuar. Un şofer de taxi a informat că doi americani care co­respund aceleiaşi descrieri au fugit cu taxiul lui de la locul cri­mei exact în vremea când a fost comisă.

— Minunat, spuse Stannard. Splendid. Noi îl lăsăm să plece ca să facă cer­ce­tări şi el lasă o dîră de cadavre prin tot nordul Europei. Avem, sau mai bine zis aveam, aliaţi pe acolo.

— Trei cadavre, în trei ţări, observă Donaldson cu sarcasm. Mai există ceva de care ar trebui să avem cunoştinţă?

— Mai este un om de afaceri german, în convalescenţă, după o operaţie estetică la spitalul general din Bremen; susţine că din cauza lui Quinn, spuse Kelly.

— Ce i‑a făcut? întrebă Walters.

Kelly îi răspunse.

— Dumnezeule mare şi bun, omul ăsta e maniac, exclamă Stannard.

— În ordine, ştim ce a făcut Quinn, spuse Odell. Îi termină pe cei din bandă înainte să vorbească. Sau poate că îi face să vorbească mai întâi pentru el. Ce a făcut FBI‑ul?

— Domnilor, începu Kelly, domnul Brown a mers pe firul cel mai bun pe care îl avem diamantele. Toţi negustorii şi producătorii de bijuterii din Europa şi din Israel, ca să nu mai vorbesc de cei de aici din SUA, sunt cu ochii în patru după pie­tre. Oricât ar fi ele de mici, avem convingerea că o să putem sâ‑i sărim vânzătorului în spinare chiar în clipa în care au să apară.

— Mai dă‑o dracului, Kelly, au apărut deja, strigă Odell. Cu un gest teatral ridică un sac de pânză de lângă picior şi îl în­toarse cu gura în jos deasupra me­sei de conferinţe. Un şuvoi de pietre ieşiră zdrăngănind din el şi se împrăştiară pe mahon. Cei­lalţi rămaseră înlemniţi de uimire.

— Trimise prin poştă ambasadorului Fairweather la Londra acum două zile, de la Paris. Scrisul identificat ca fiind al lui Quinn. Acuma ce dracu' se întâmplă acolo? Vrem să‑l aduceţi pe Quinn înapoi aici la Washington ca să ne spună ce s‑a întâmplat cu Simon Cormack, cine a făcut‑o şi de ce. Credem că, după toate aparenţele, e cam singurul care cunoaşte ceva. Am dreptate, domnilor?

Urmă o serie de clătinări din cap aprobative din partea ce­lorlalţi membri ai cabinetului.

— Aveţi dreptate, domnule vicepreşedinte, spuse Kelly. Noi... ăăă.... s‑ar pu­tea să avem o mică problemă aici.

— Şi care‑i asta?

— A dispărut din nou, îi răspunse Kelly. Ştim că a fost la Paris. Ştim că a închiriat un Opel în Olanda. O să cerem poli­ţiei franceze să depisteze Opelul, să‑l pună sub urmărire în toate porturile din Europa, chiar de dimineaţă. Apoi o să cerem ex­trădarea înapoi aici.

— De ce nu puteţi mai bine să‑i daţi un telefon agentului Somerville? între­bă Odell bănuitor. Ea e împreună cu el. E co­poiul nostru.

Kelly tuşi defensiv.

— Avem o mică problemă şi aici, domnule...

— Doar n‑aţi pierdut‑o şi pe ea? întrebă Stannard nevenindu‑i să creadă.

— Europa e un loc foarte mare, domnule. Se pare că este temporar în impo­sibilitate de a fi contactată. Francezii ne‑au confirmat astăzi mai devreme că a plecat din Paris în sudul Spaniei. Quinn are un loc acolo; poliţia spaniolă face cercetări. Nu s‑a arătat, probabil că e la vreun hotel. Le verifică şi pe acestea.

— Uite ce e acum, spuse Odell. Îl descoperiţi pe Quinn şi‑i mutaţi fundul înapoi aici. Repede. Şi pe domnişoara Somerville. Vrem să discutăm cu domni­şoara Somerville.

Adunarea se termină.

— Nu numai ei, bombăni Kelly în timp ce îşi însoţea directo­rul nemulţumit spre limuzinele de afară.

Quinn era într‑o dispoziţie foarte proastă în timp ce străbă­tea deprimat ulti­mele 15 mile care coborau de la Cauro spre câmpia de pe litoral. Ştia că odată cu moartea lui Orsini pista ajunsese în sfârşit definitiv şi cu adevărat rece. Fuseseră doar patru oameni în bandă, de‑acuma morţi cu toţii. Grăsanul ori­cine ar fi fost el, şi oamenii din spatele lui, dacă cumva mai erau şi alţi plătitori, puteau să se dea la fund pentru totdeauna, cu identităţile în siguranţă. Ceea ce se întâmplase exact cu uni­cul fiu al Preşedintelui, de ce, cum şi cine o făcuse avea să rămână în istorie la fel ca uciderea lui Kennedy şi ca Marie Celes­te. Va exista raportul ofi­cial cu care va fi închis dosarul şi teori­ile care să încerce să explice ambigui­tă­ţi­le... pe vecie.