Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Hei, scuză‑mă, bătrâne, zise omul de afaceri şi intră şi el înăuntru.

În avion se aşeză în sectorul pentru fumători, cu zece rânduri mai în spatele lui Quinn, îşi comandă un suc de portocale, şi fuma două ţigări cu un port‑ţiga­ret de argint. Ca şi Quinn, nu avea bagaje. La controlul paşapoartelor de la Heathrow era cu patru pasageri în spatele lui Quinn şi doar la zece paşi de el când trecură prin vamă, unde ceilalţi pasageri îşi aşteptau baga­jele. Se uită cum Quinn aştepta să‑i vină rândul să se urce în taxi şi apoi făcu un semn spre o maşină lungă şi neagră care aş­tepta pe cealaltă parte a străzii. Se urcă în ea din mers şi când intrară în tunelul care ducea de la aeroport la autostrada M.4 către Londra, limuzina era cu trei maşini, mai în spatele taxiu­lui lui Quinn.

Atunci când Philip Kelly spusese că avea să ceară britanici­lor punerea sub urmărire a paşaportului lui Quinn în porturi începând de a doua zi de dimineaţă, se referea de fapt la dimi­neaţa de la Washington. Din cauza diferenţei de fus orar, brita­nicii primeau cererea la ora 11.00, ora Londrei. După o jumă­tate de oră, ordinul de urmărire era adus de un coleg ofiţerului de la controlul paşapoar­telor din Heathrow care îl văzuse pe Quinn trecând prin faţa lui cu o jumătate de oră mai de­vreme, îşi lăsă colegul la post în locul lui şi se duse să‑şi anunţe superiorul.

Doi ofiţeri de la Departamentul Special, de serviciu la biroul imigrări, îi chestionară pe cei de la vamă. Unul din vameşii de la canalul „verde" îşi aducea aminte de un american înalt, fără nici un bagaj, pe care îl oprise foarte puţin pentru că nu avea ce să‑i controleze. Când i se arătă fotografia, îl recunoscu.

La şirul de taxiuri de afară, cei de la circulaţie, care se ocupă de alocarea taxiurilor pentru a preîntâmpina încercările de a sări pese rând, făcură şi ei acelaşi lucru. Dar nu‑şi nota­seră numărul maşinii în care se urcase.

Şoferii de taxi sunt de multe ori nişte surse de informaţii vi­tale pentru poliţie, şi, cum sunt o rasă plină de respect faţă de lege, cu excepţia unor mici scăpări la declararea veniturilor care nu intră în preocupările Metului, relaţiile sunt cordiale şi se menţin întotdeauna astfel. Mai mult, şoferii care fac de serviciu pe foarte profitabilul traseu de la Heathrow se supun unui sis­tem de rotaţie foarte strict şi păzit cu mare gelozie. Până să fi depistat şi contactat cel care‑l dusese pe Quinn mai trecu o oră dar şi acesta îşi recunoscu pasagerul.

— Deh, zise el. L‑am dus la hotelul Blackwood's din Marylebone.

De fapt, îl lăsase pe Quinn în faţa treptelor care duceau la hotel la ora unu fără douăzeci, fără să observe niciunul limu­zina care trăsese în spatele lor.

Quinn plăti taxiul şi urcă scările.

Deja un om de afaceri îmbrăcat într‑un costum de culoare în­chisă venise lângă el. Ajunseră la uşa turnantă în acelaşi timp. Se punea problema cine să treacă primul. Ochii lui Quinn se în­gustară când îl zări pe omul de lângă el. Omul de afaceri i‑o luă înainte.

— Ia ascultă, nu erai dumneata în avionul care a venit din Corsica azi‑dimi­neaţă? Pe Dumnezeul meu, am fost şi eu în el. Mică‑i lumea, nu? După dumnea­ta, dragă domnule.

Îi făcu un semn lui Quinn să o ia înainte. Acul care ieşea din vârful umbre­lei era deja dezgolit. Quinn de‑abia dacă simţi împunsătura în timp ce intra în gamba de la piciorul stâng. Acul rămase înfipt o jumătate de secundă şi apoi se retrase. Quinn intrase deja în uşile turnante. Acestea se înţepeniră la jumătate; prinse între segmentul dintre arcadă şi hol. Quinn rămase între uşi doar cinci secunde. Când ieşi, avu impresia că se simţea uşor ameţit. De la căldură, fără îndoială.

Englezul era lângă el, continuând să flecărească.

— A naibii uşă, nu pot să le sufăr. Ia spune, bătrâne. Te simţi bine?

Lui Quinn i se întunecă din nou privirea şi se clătină. Un portar în uniformă se apropie cu chipul îngrijorat.

— Vă simţiţi bine, domnule?

Omul de afaceri preluă controlul cu un calm plin de efi­cienţă. Ţinându‑l pe Quinn de subsuoară cu o mână surprinzător de puternică, se aplecă spre portar şi îi strecură o bancnotă de zece lire în mână.

— L‑a atins paharul de Martini dinainte de masă, cred. Asta şi diferenţa de fus orar. Uite ce e, maşina mea e afară... Dacă vrei să fii atât de amabil... Haide, Clive. Hai să mergem, acasă, bătrâne.

Quinn încercă să opună rezistenţă dar mădularele parcă îi erau din gelati­nă. Portarul cunoştea atât îndatoririle pe care le avea faţă de hotel cât şi un domn veritabil atunci când îl avea în faţă. Domnul veritabil îl luă pe Quinn de o parte, portarul de cealaltă. Îl scoaseră prin uşa pentru bagaje, care nu era tur­nantă, şi‑l coborâră cele trei trepte până în drum. Acolo, doi dintre colegii dom­nu­lui veritabil coborâră din maşină şi‑l ajutară pe Quinn să se urce în spate. Cu un gest al capului, omul de afaceri îi mulţumi portarului care se întoarse să se ocupe de alţi oaspeţi care soseau la hotel şi limuzina se îndepărtă.

În acelaşi timp, două maşini ale poliţiei se iveau de după colţul străzii Bland­ford, îndreptându‑se spre hotel. Quinn se lăsă pe spate şi se rezemă de bancheta maşinii; mintea îi era încă limpede dar trupul neputincios şi limba ca o bucată murată de lemn. Apoi îl cuprinse bezna în valuri şi leşină.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

Când se trezi, Quinn era într‑o încăpere albă şi goală, întins pe spate pe un pat de campanie. Fără să facă nici o mişcare, se uită în jurul lui. O uşă solidă, albă şi ea; un bec într‑o nişă, apărat de o reţea de metal. Oricine ar fi fost aceia care amenajaseră camera, nu voiau ca ocupantul ei să spargă becul şi să‑şi taie venele. Îşi aminti de omul de afaceri englez mult prea insinuant, de înţepă­tura din spatele gambei, lunecarea în leşin. Dracu' să‑i ia pe bri­tanici.

La uşă era un vizor. Îi auzi clinchetul. Un ochi se uita la el. Nu mai avea nici un rost să se prefacă leşinat sau adormit. Dădu deoparte pătura care‑l acoperea şi‑şi lăsă picioarele pe podea. De‑abia atunci îşi dădu seama că era în pielea goală, doar în chiloţi.

Se auzi un scârţâit în timp ce se trăgeau zăvoarele şi uşa se deschise. Omul care intră în cameră era scund, butucănos, cu părul tuns perie şi cu o haină al­bă ca de ospătar. Nu scoase nici o vorbă. Intră doar cu o masă simplă de scân­du­ră şi o aşeză lângă peretele opus. Ieşi şi reapăru cu un lighean mare de tablă şi o cană deasupra căreia ieşeau aburi. Pe acestea le aşeză pe masă. Apoi ieşi din nou, dar numai până în coridor. Quinn se întrebă dacă era cazul să‑l doboare şi să încerce să evadeze. Se decise că nu. Lipsa ferestrelor indica faptul că se aflau undeva sub pământ; el n‑avea decât o pereche de chiloţi, servitorul avea înfăţişa­rea unui om care se descurca foarte bine într‑o luptă şi precis că trebuiau să mai existe şi alţi „grei" pe undeva pe afară.

Când omul reveni a doua oară, aducea un prosop flocos, o cârpă de spălat, săpun, pastă de dinţi, o periuţă nouă de dinţi încă în ambalaj, aparat şi spumă de ras şi o oglindă cu stativ pentru bărbierit. Ca un valet perfect, le aranjă pe toate pe masă, se opri la uşă, făcu un gest spre masă şi plecă. Zăvoarele reveniră la locul lor.

Foarte bine, se gândi Quinn, dacă agenţii secreţi ai britanici­lor care îl răpi­seră voiau să arate prezentabil pentru Majestatea Sa, era gata să le facă pe plac. În plus, chiar simţea nevoia să se învioreze.