Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— La dracu', omul ăsta e ca un ţipar, înjură Brown.

— Exact, îl aprobă Kelly. Dar dacă ai dreptate, s‑ar putea să existe o persoa­nă cu care să ia legătura. Somerville; singura. Nu‑mi place să fac o chestie de‑as­ta chiar oamenilor mei, dar vreau să i se asculte apartamentul, să i se intercepte­ze telefonul şi să i se controleze corespondenţa. Încă de astă seară.

— Imediat, îl asigură Brown.

Rămaşi între ei, vicepreşedintele şi cei cinci membri ai Cabi­netului restrâns ridicară din nou problema Amendamentului 25.

Procurorul general fu cel care o aduse în discuţie, şi cu mult regret. Odell era în defensivă. El se vedea mai mult decât ceilalţi cu Preşedintele lor izolat. Trebuia însă să recunoască faptul că John Cormack părea să fie în aceeaşi apa­tie dintotdeauna.

— Nu încă, spuse el. Daţi‑i vreme.

— Cât? întrebă Morton Stannard. Au trecut trei săptămâni de la înmormân­tare.

— Anul viitor sunt alegerile, accentua Bill Walters. Dacă e să fii tu, Michael, va trebui să începi campania clar din ianua­rie.

— Dumnezeule, explodă Odell. Omul ăsta de la Casa Albă e bolnav de dure­re şi vouă vă arde de alegeri.

— Nu facem decât să fim realişti, Michael, zise Donaldson.

— Ştim cu toţii că după Irangate Ronald Reagan a fost într‑un asemenea hal de confuzie, încât aproape că s‑a invocat 25‑ul atunci, sublinie Walters. Raportul Cannon de la vremea aceea arată limpede că a fost foarte pe muchie de cuţit. Dar criza asta e şi mai şi.

— Preşedintele Reagan şi‑a revenit, insistă Hubert Reed. Şi‑a reluat îndato­ririle.

— Da, chiar la ţanc, zise Stannard.

— Asta‑i toată problema, interveni Donaldson. Cât timp avem?

— Nu prea mult, recunoscu Odell. Presa a avut foarte multă răbdare până în prezent. E un om al naibii de popular. Dar acum au început să apară crăpă­turi, rapide.

Supuseră la vot. Odell se abţinu. Walters îşi ridică creionul de argint. Stan­nard îşi clătină capul afirmativ. Brad Johnson şi‑l clătină negativ. Walters zise da. Jim Donaldson reflectă şi se alătură refuzului lui Johnson. Era strâns, trei la doi. Hubert Reed se uită la ceilalţi, încruntându‑se îngrijorat. Apoi ridică din umeri.

— Îmi pare rău, dar dacă trebuie, trebuie.

Se alătură da‑urilor. Odell expiră zgomotos.

— Foarte bine, spuse el. Suntem de acord în majoritate. În ajunul Crăciunu­lui, dacă nu apare nici o schimbare importantă, o să trebuiască să mă duc la el şi să‑l anunţ că invocăm 25‑ul în ziua de Anul Nou.

Nu se ridicase bine pe jumătate, că toţi ceilalţi erau deja în picioare, plini de deferenţă. Odell descoperi că îi făcea plăcere.

— Nu te cred! exclamă Quinn.

— Te rog, spuse bărbatul în costum elegant. Îi arătă cu un gest fereastra cu draperiile trase.

Quinn se uită prin încăpere. Pe şemineu, Lenin se adresa maselor. Quinn se îndreptă spre geam şi aruncă o privire pe el.

Dincolo de pomii desfrunziţi din grădină, pe deasupra zidu­lui, partea de sus a unui autobuz roşu cu două etaje pentru transportul în comun din Londra tre­cea pe şoseaua Bayswater. Quinn îşi reluă locul.

— Păi, dacă minţi, e un decor de film al dracului de izbutit, zise el.

— Nu‑i deloc decor, îl contrazise generalul KGB. Prefer să las treaba asta oamenilor voştri de la Hollywood.

— Aşadar, ce mă aduce pe mine aici?

— Ne interesezi, domnule Quinn. Te rog să nu mai stai aşa în defensivă. Oricât de ciudat ar suna, cred că pentru moment ne aflăm de aceeaşi parte.

— Sună ciudat, spuse Quinn. Prea al dracului de ciudat.

— Foarte bine, lasă‑mă deci pe mine să vorbesc. De o oarecare vreme am aflat că eşti omul ales să negocieze eliberarea lui Simon Cormack din mâinile răpitorilor. Ştim de asemenea că după moartea lui ai petrecut o lună în Europa, încercând să dai de ei cu oarecare succes după cum se pare.

— Şi asta ne aşază pe aceeaşi parte?

— Poate că da, domnule Quinn. poate că da. Meseria mea nu este să îi apăr pe tinerii americani care insistă să facă aler­gări la ţară cu o protecţie necores­pun­ză­toare. Ci este să încerc să‑mi apăr ţara de conspiraţiile ostile care‑i aduc prejudicii imense: Şi această... această afacere Cormack... este o conspira­ţie a unor persoane necunoscute pentru a‑i face rău şi a‑mi dis­credita ţara în ochii opiniei publice din întreaga lume. Nouă nu ne place asta, domnule Quinn. Nu ne place deloc. Aşa că dă‑mi voie, aşa cum spuneţi voi americanii, să joc cu cărţile pe faţă.

Răpirea şi uciderea lui Simon Cormack nu a fost o conspi­raţie sovietică. Dar noi suntem învinuiţi pentru ea. De când a fost analizată cureaua aceea, am fost mereu puşi pe banca acu­zării de opinia publică. Relaţiile cu ţara dumitale, pe care lide­rul nostru a încercat sincer să le îmbunătăţească, au fost otră­vite; un tratat de reducere a nivelului înarmărilor, în care noi ne‑am pus mari speranţe, este acum în ruină.

— Se pare că nu prea apreciaţi dezinformarea atunci când acţionează împo­tri­va URSS‑ului, cu toate că sunteţi şi voi extraordinar de buni la chestia asta, observă Quinn.

Generalul avu tactul de a ridica din umeri în semn de accep­tare a înţepă­turii.

— Bine, bine, ne dedăm şi noi la disinformatsia din când în când. La fel ca şi CIA. Face parte din meserie. Şi recunosc că e destul de neplăcut să fii acuzat de ceea ce ai făcut. Dar este in­tolerabil pentru noi să fim acuzaţi de afacerea asta pe care nu am instigat‑o noi.

— Dacă aş fi fost un om mai generos, spuse Quinn, mi‑ar fi fost până la urmă chiar milă de voi. Dar adevărul este că eu nu pot să fac absolut nimic. Nu mai pot.

— Posibil, îl aprobă generalul. Să vedem. Se întâmplă să cred că eşti destul de deştept ca să‑ţi fi dat deja seama şi singur că acest complot nu ne aparţine. Dacă eu aş fi pus la cale ches­tia asta, de ce dracu' ar fi trebuit să‑l omor pe Cor­mack cu un dispozitiv atât de evident sovietic?

— Ai dreptate, zise Quinn clătinând din cap. Se întâmplă să cred că nu voi aţi fost în spatele ei.

— Mulţumesc. Acuma, ai idee cine ar fi putut să fie?

— Cred că vine din America. Poate ultradreapta. Dacă sco­pul a fost de a nimici şansele de ratificare a Tratatului Nantucket de către Senat, atunci nu e nici o îndoială că au izbutit.

— Precis.

Generalul Kirpicenko se duse la birou şi se întoarse cu cinci fotografii mărite. Le aşeză în faţa lui Quinn.

— I‑ai mai văzut vreodată pe indivizii aceştia, domnule Qu­inn?

Quinn examină fotografiile de pe paşapoartele lui Cyrus Miller, Melville Scanlon, Lionel Moir, Peter Cobb şi Ben Salkind. Îşi scutură capul.

— Nu, nu i‑am văzut niciodată.

— Păcat. Numele lor sunt pe verso. Au vizitat ţara mea acum câteva luni. Omul cu care au purtat discuţii omul cu care cred eu că au purtat discuţii ar fi fost în măsură să le furnizeze centura. Se întâmplă să fie mareşal.

— L‑aţi arestat? L‑aţi anchetat?

Generalul Kirpicenko zâmbi pentru prima dată.

— Domnule Quinn, romancierilor şi ziariştilor dumneavoas­tră occidentali le face mare plăcere să sugereze că organizaţia pentru care lucrez eu are puteri nelimitate. Nu‑i chiar aşa. Până şi pentru noi, să arestezi un mareşal sovietic fără nici o fărâmă de dovadă e ceva exagerat. Acuma, eu am fost cinstit cu dum­neata. Vrei să‑mi întorci complimentul? Vrei să‑mi spui ce ai iz­butit să descoperi în aceste ultime treizeci de zile?