Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Instinctele ei materne şi protectoare păreau să‑i dea o tărie interioară, nega­tă bărbatului de ale cărui inteligenţă şi voinţă nu se îndoise niciodată în viaţă. La vremea când taxiul lui Quinn trecea pe lângă Casa Albă în dimineaţa aceea de iarnă, John Cormack era aşezat la biroul său din cabinetul particular dintre Sala Galbenă Ovală şi dormitor. Myra Cormack stătea în pi­cioare lângă el. Ţinea strâns la piept capul soţului ei pustiit şi îl legăna încetişor cu duioşie.

Ştia că bărbatul îi era cuprins de o durere ucigătoare, inca­pabil să o mai ducă multă vreme. Ştia că ceea ce îl distrusese la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, era nu atât moartea fiu­lui cât consternarea de a nu şti cine o făcuse sau de ce. Dacă băiatul ar fi murit într‑un accident de maşină, aşa credea ea, John Cormack ar fi putut să accepte logica sau până şi lipsa de logică a morţii. Modalitatea năpraznică în care murise era cea care îl distrusese pe părinte cu aceeaşi precizie cu care ar fi fost distrus dacă bomba diabolică ar fi explodat chiar în trupul său.

Credea că de‑acuma nu avea să mai existe nici un răspuns şi că soţul ei nu avea cum să reziste aşa. Ajunseseră să urască de moarte Casa Albă şi funcţia de care fusese cândva atât de mândră că o ocupă. Tot ce‑şi dorea acum era ca soţul ei să renunţe la povara acestei slujbe şi să se retragă împreună cu ea, înapoi la New Haven, ca să poată să‑l îngrijească.

Scrisoarea pe care Quinn i‑o trimisese lui Sam Somerville pe adresa ei de la bloc a fost bineînţeles interceptată mai înainte ca aceasta să o vadă şi adusă triumfător în faţa comitetului de la Casa Albă care se adunase ca s‑o asculte şi să‑i discute implica­ţiile. Philip Kelly şi Kevin Brown o supuseră atenţiei superi­ori­lor ca pe un trofeu.

— Trebuie să recunosc, domnilor, spuse Kelly, că am avut foarte mari rezer­ve atunci când am cerut ca unul din agenţii mei cei mai de încredere să fie supus acestui gen de supraveghere. Dar cred că veţi fi de acord şi dumneavoastră că a meritat.

Aşeză scrisoarea pe masa din faţa lui.

— Această scrisoare, domnilor, a fost pusă la poştă ieri, chiar de aici, din Washington, ceea ce nu dovedeşte neapărat că Quinn se află în oraş sau chiar în Statele Unite; e posibil ca altcineva să o fi pus la poştă în locul lui. Dar eu sunt de părere că acest Quinn lucrează singur, nu are complici. Cum a dispărut de la Londra ca să apară aici nu ştim. Totuşi, colegii mei sunt de părere că a pus chiar el scrisoarea aceasta la poştă.

Citeşte‑o, îi ordonă Odell.

— Este... ăăă... destul de dramatică, spuse Kelly.

Îşi potrivi ochelarii şi începu să citească.

— „Iubita mea Sam"... Forma aceasta de adresare pare să indice că a avut dreptate colegul meu de faţă Kevin Brown a existat o legătură dincolo de cea profesională între domnişoara Somerville şi Quinn.

— Aşadar, copoiul dumitale s‑a îndrăgostit de lup, zise Odell. Bună treabă, foarte deşteaptă, ce spune?

Kelly îşi areluă lectura.

„Iată‑mă, în sflrşit, înapoi în Statele Unite. Mi‑ar plăcea foarte mult să te revăd, dar mă tem că deocamdată nu e sănătos.

Îţi scriu scrisoarea aceasta ca să te pun la curent cu ceea ce s‑a întâmplat de fapt în Corsica. Treaba este că, atunci când ţi‑am dat telefon de la aeroportul din Ajaccio, te‑am minţit. M‑am gândit că dacă îţi spuneam ce s‑a întâmplat cu adevărat acolo ai fi putut să consideri că nu era lipsit de primejdii pentru tine să te întorci în America. Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că ai tot dreptul să ştii. Promite‑mi to­tuşi ceva: că orice ai citi în scrisoarea asta, ai să păstrezi totul doar pentru tine. Nimeni altcineva nu trebuie să ştie: cel puţin nu încă. Nu până ce am să termin ce am de făcut.

Adevărul este că a trebuit să mă lupt cu Orsini. N‑am avut de ales: cineva îl sunase şi îl prevenise că mă îndreptam spre Corsica să‑l ucid, când tot ce voiam eu era doar să vorbesc cu el. Când a aflat cum a fost înşelat, şi‑a dat seama că nu mai era legat de nici un legământ al tăcerii. Mi‑a spus tot ce ştia şi a ie­şit la iveală că era chiar foarte mult.

În primul rind, nu ruşii au fost în spatele chestiei ăsteia, cel puţin nu guver­nul sovietic. Adevăraţii autori sunt încă învăluiţi în taină, dar omul pe care l‑au angajat ei ca să organizeze şi să pună la punct răpirea şi uciderea lui Simon Cor­mack, cel pe care Zack îl numea grăsanul, îmi este cunoscut. Orsini l‑a recu­nos­cut şi mi‑a dat numele lui. După ce o să fie capturat, şi o să fie, nu trebuie să ai nici o îndoială, am toată convingerea că ne va furniza şi numele celor care l‑au plătit pentru treaba asta.

Deocamdată, Sam, mi‑am făcut rost de un bîrlog ca să aş­tern totul pe hâr­tie, pe capitole şi versete: nume, date, locuri, evenimente. Toată istoria de la înce­put până la sfârşit. După ce sunt gata, am să trimit exemplare ale manuscrisului la o duzină de autorităţi diferite: la vicepreşedinte, la FBI, la CIA et caetera. După aceea, chiar dacă e să mi se întâmple ceva, o să fie prea târziu ca roţile justiţiei să mai poată fi oprite.

N‑o să mai iau legătura cu tine decât după ce am isprăvit tot. Te rog să mă înţelegi dacă nu‑ţi spun unde mă aflu este numai şi numai ca să te apăr.

Cu toată dragostea, Quinn"

Urmă un minut de tăcere înlemnită. Unul dintre cei prezenţi era lac de sudoare.

— Iisuse Hristoase, murmură Odell. Omul ăsta chiar e real?

— Dacă ce spune e adevărat, sugeră Morton Stannard, fos­tul avocat, în mod cert n‑ar trebui să fie liber. Ar trebui să spună ce are de spus în faţa noastră, chiar aici.

— Sunt de acord, zise procurorul general. Lăsând deoparte restul, tocmai s‑a constituit martor esenţial. Avem un program de apărare a martorilor. Ar trebui luat în custodie protectoare.

Acordul era unanim. Până la căderea serii, Departamentul de Justiţie avea să autorizeze eliberarea unui mandat de martor cheie pentru arestarea şi reţine­rea lui Quinn. FBI‑ul se folosi de toate resursele Sistemului naţional de informa­ţii asupra Crime­lor pentru a‑şi alerta toate birourile din ţară ca să‑l urmărească. Pentru a le veni în ajutor, s‑au transmis mesaje prin sistemul de teleimprima­toa­re al Agenţiei de aplicare a legii din ţară către toate ramurile acesteia: departa­men­tele de poliţie orăşeneşti, bi­rourile şerifilor, şefii posturilor de poliţie federală şi patrulelor de circulaţie. Acestea erau însoţite de fotografia lui Quinn. „Acoperi­rea" folosită era că îl urmăreau în legătură cu un im­portant furt de bijuterii.

Un buletin de punere în urmărire generală e un lucru; dar America e o ţară uriaşă, cu o mulţime de locuri unde să te poţi ascunde. Delincvenţi urmăriţi mai rămăseseră şi altădată în liber­tate cale de ani de zile în ciuda alertei naţionale pentru prinde­rea lor. În plus, urmărirea era după Quinn, cetăţean american, cu numărul de paşaport şi cel al carnetului de conducere auto cunoscute. Nu era urmărit un cetăţean canadian de orgine fran­ceză pe nume Lefevre, cu documente de identitate perfecte, cu o tunsoare diferită, cu ochelari cu ramă de baga şi cu o barbă scurtă. Quinn îşi lăsase să‑i crească barba după acel ultim ras de la amba­­sa­da sovietică din Londra şi, chiar dacă nu era prea mare, îi acoperea acum în întregime partea de jos a feţei.

Întors în cabana sa din munţi, lăsă comitetul de la Casa Albă să fiarbă vre­me de trei zile asupra scrisorii deliberate către Sam Somerville şi apoi porni să ia legătura cu ea pe acuns. Cheia stătea în ceva ce‑i povestise ea la Antwerp. „Fiica unui predicator din Rockcastle", aşa se intitulase.