Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Nici o problemă, spuse Moss. Duncan ieşea de obicei după cumpărături. Ai uitat? Ne întâlneam prin alimentare. Dacă erai mai deştept ai fi observat că se ducea să ia mâncare la ace­eaşi oră.

— Şi hainele lui Simon? Cureaua cu explozibil?

— Le‑am dus pe toate la casa din Sussex când tu erai cu cei­lalţi trei la de­po­zit. I‑am dat‑o lui Orsini, aveam întâlnire. Bun băiat, Orsini. L‑am folosit de vreo două ori în Europa când eram la Companie. Şi după aceea.

Moss lăsă manuscrisul; limba i se dezlegase.

— M‑ai aiurit când a‑i şters‑o aşa din apartament. Te‑aş fi terminat, dar n‑am putut să‑l conving pe Orsini. Zicea că cei­lalţi trei l‑ar fi oprit. Aşa că am lăsat‑o baltă, mi‑am zis că după moartea băiatului tot aveai să fii bănuit. Dar chiar am ră­mas cu gura căscată când idioţii ăia de la Birou ţi‑au dat dru­mul dup‑aia. Credeam c‑o să te bage la pârnaie doar pentru bănuială.

— Atunci a trebuit să bagi microfonul în poşeta lui Sam?

— Sigur. Duncan mi‑a spus de ea. Am cumpărat una la fel, am aranjat‑o. I‑am dat‑o lui Duncan în dimineaţa când ai plecat din Kensington ultima dată. Ai uitat că s‑a dus după ouă proas­pete pentru micul dejun? S‑a întors cu ea, a făcut schimbul când eraţi la masă în bucătărie.

— De ce nu i‑ai terminat pe mercenari la o întâlnire aran­jată dinainte? întrebă Quinn. Nu mai aveai bătaie de cap să ne urmăreşti pe noi peste tot.

— Pentru că trei au intrat în panică, răspunse Moss cu dez­gust. Trebuiau să apară în Europa să‑şi ia banii. Orsini trebuia să aibă grijă de ei, toţi trei. Eu i‑aş fi închis fleanca lui Orsini. Dar când au auzit că băiatul a mierlit‑o, s‑au despărţit şi s‑au dat la fund. Din fericire, ai apărut matale ca să mi‑i găseşti.

— N‑aveai cum să faci toată treaba de unul singur, spuse Quinn. McCrea trebuie să te fi ajutat.

— Adevărat. Eu eram înainte. Duncan era aproape de voi tot timpul, chiar a şi dormit în maşină. Nu ţi‑a plăcut asta, nu, Duncan? Când te‑a auzit c‑ai dat de Marchais şi de Pretorius, mi‑a dat telefon din maşină, mi‑a dat un avans de câteva ore.

Quinn mai avea vreo două întrebări. Moss se apucase din nou de citit şi chipul i se întuneca tot mai mult de furie.

— Puştiul, Simon Cormack. Cine l‑a aruncat în aer? Tu McCrea, nu‑i aşa?

— Sigur. Aveam transmiţătorul în buzunarul de la haină de două zile.

Quinn îşi aminti scena de pe drumul din Buckinghamshire oamenii de la Scotland Yard, grupul FBI, Brown, Collins, Seymour lângă maşină, Sam cu faţa apăsată de spatele lui după explozie; îşi aminti de McCrea, în genunchi peste şanţ, prefăcându‑se că vomită, de fapt împingând transmiţătorul cu 25 cm mai adânc în mîlul de sub apă.

— În ordine, zise el. Deci, l‑ai avut pe Orsini care să te ţină la curent cu ce se întâmpla în bîrlog, pe bebeluşul Duncan de faţă ca să‑ţi transmită latura Ken­sington. Ce‑i cu tipul din Was­hington?

Sam îşi ridică privirea şi se uită la el neîncrezătoare. Chiar şi McCrea părea speriat. Moss îşi întoarse ochii şi îl studie pe Quinn cu curiozitate.

Pe drumul spre cabană, Quinn îşi dăduse seama că Moss îşi asumase un risc imens contactând‑o pe Sam şi pretinzînd că era David Weintraub. Sau poate că nu? Nu exista decât un singur mijloc pentru ca Moss să ştie că, de fapt, Sam nu‑l văzuse ni­ciodată la faţă pe directorul adjunct.

Moss ridică manuscrisul şi îl aruncă plin de furie, împrăşti‑indu‑l pe jos.

— Eşti un nemernic, Quinn, spuse el cu venin reţinut. Nu‑i nimic nou aici. La Washington umblă vorba că toată treaba asta‑i o operaţie comunistă organi­zată de KGB. Indiferent de ce‑a spus ticălosul ăla de Zack. Credeam că tu ai ceva nou, ceva care să dezmintă asta. Nume, date, locuri... dovezi, pastele mă‑sii. Şi ştii ce ai aici? Nimic. Orsini n‑a suflat o vorbă, nu‑i aşa?

Se ridică înfuriat şi începu să se plimbe prin cabană. Irosise atâta vreme şi eforturi, atâtea griji. Totul de pomană.

— Corsicanul ar fi trebuit să‑ţi facă felul, aşa cum i‑am ce­rut. Dar şi viu, tot n‑ai fi avut nimic. Scrisoarea pe care ai trimis-o căţelei de aici a fost o minciună. Cine te‑a pus s‑o scrii?

— Petrosian, îi răspunse Quinn.

— Cine?

— Tigran Petrosian. Un armean. A murit.

— Bun. Şi o să te duci şi tu după el, Quinn.

— Un alt scenariu regizat?

— Da. Cum tot nu‑ţi foloseşte la nimic, mor de plăcere să‑ţi spun. Să te fac să asuzi oleacă. Dodge Ramul cu care am venit a fost închiriat de prietena ta de aici. Agentul de la închi­rieri nu l‑a zărit deloc pe Duncan. Poliţia o să găsească cabana după ce o să ardă, cu ea cu tot. Ramul o să le dea un nume; fi­şele denta­re au să dovedească al cui e cadavrul. Renegada ta o să fie dusă şi lăsată la aeroport. Într‑o săptămână o să fii pus sub urmărire pentru crimă şi firele au să fie bine legate.

Numai că poliţia n‑o să te găsească niciodată. Terenul ăsta e al naibii de mare. Trebuie să existe prăpăstii în munţii ăştia unde un om poate să dispară pentru totdeauna. În primăvară rămâi un schelet; la vară, acoperit şi pierdut pentru totdeauna. Nu că poliţia ar face cercetări pe aici ea o să caute un indi­vid care a plecat, cu avionul de la aeroportul Montpelier.

Îşi ridică puşca, îi îndreptă ţeava spre Quinn.

— Hai, ticălosule, mişcă, Duncan, distracţie plăcută. Mă în­torc într‑un ceas, poate mai devreme. Mai ai până atunci.

Gerul năprasnic de afară te izbea ca o palmă peste faţă. Cu mâinile prinse la spate în cătuşe, Quinn era împins prin zăpada dinapoia cabanei tot mai sus pe Muntele Ursului. Putea să audă fornăitul lui Moss; ştia că individul era ieşit din formă. Dar cu mâinile încătuşate n‑avea cum să scape de puşcă. Iar Moss era destul de deştept ca să nu se apropie prea mult, riscând să înca­seze de la fosta Beretă Verde o lovitură care să‑l scoată din cir­culaţie.

Nu trecură decât zece minte până când Moss găsi ce căuta. La marginea unui luminş din mantia de brazi şi molizi a muntelui, terenul se prăvălea într‑o prăpastie adâncă, de nici trei metri lă­ţime la gură, dispărând într‑un hău de douăzeci şi cinci de metri.

Abisul era acoperit de omătul moale în care un cadavru s‑ar fi adâncit încă un metru sau doi. Zăpezile care aveau să cadă în ultimele două săptămâni din decembrie, şi din ianuarie, februa­rie, martie şi aprilie aveau să umple şanţul. Primăvara, când avea să vină dezgheţul, crevasa avea să se transforme într‑un to­rent îngheţat. Creveţii şi racii aveau să facă restul. Când hăul avea să se umple cu vegetaţia de peste vară, orice rămăşiţe de dedesubt aveau să fie acoperite pentru încă un anotimp, şi încă unul şi încă unul.

Quinn nu‑şi făcea iluzii că avea să moară scurt cu un glonte în cap sau în inimă. Recunoscuse chipul lui Moss, îşi amintea şi numele acum. Îi cunoştea plăcerile perverse. Se întrebă dacă pu­tea să suporte durerea şi să nu‑i dea lui Moss satisfacţia de a‑l auzi strigând. Şi se gândi la Sam şi prin ce avea să treacă ea înainte de a muri.

— În genunchi, îi spuse Moss.

Respira sacadat, şuierând şi fornăind. Quinn îngenunche. Se întreba unde avea să îl atingă primul glonte. Auzi piedica puştii răsunând în aerul uscat şi în­gheţat. Inspiră adânc, îşi închise ochii şi aşteptă.

Bubuitura, atunci când veni, parcă umplea tot luminişul şi ecoul ei răsună în munţi. Dar zăpada îl amuţi atât de rapid, încât n‑avea cum să‑l fi auzit nimeni de pe drumul de departe, de jos din vale, cu atât mai puţin din satul de la o dis­tan­ţă de zece mile.