Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Prima senzaţie a lui Quinn a fost de uluire. Cum putea ci­neva să nu nime­reas­că de la distanţa asta? Apoi îşi dădu seama că făcea parte din jocul lui Moss. Îşi întoarse capul. Moss stătea în picioare, cu puşca aţintită spre el.

— Dă‑i drumul, căcăciosule, îi strigă Quinn.

Moss surâse uşor şi începu să lase arma în jos. Se lăsă în genunchi, se în­tin­se în faţă şi îşi puse amândouă mâinile în zăpadă dinaintea lui.

Retrospectiv avea să pară mai mult, dar Moss nu se uită de‑cât două secun­de în ochii lui Quinn, îngenuncheat şi cu mâinile în zăpadă, apoi capul i se lăsă în jos, deschise gura şi dădu la iveală un şuvoi prelung şi aprins de sânge scân­teietor. Apoi scoase un oftat şi se rostogoli fără zgomot în zăpadă.

Mai trecură câteva secunde până Quinn izbuti să‑l zărească pe individ, atât de bun îi era camuflajul. Stătea în cealaltă parte a luminişului, între doi copaci, complet nemişcat. Ţinutul nu era bun pentru schi, dar omul avea în picioare nişte bocanci de schi cu nişte rachete uriaşe de tenis pe ei. Îmbrăcămintea arctică achiziţionată pe plan local era plină de zăpadă, dar atât panta­lonii vătuiţi cât şi pufoaica matlasată erau de o nuanţă bleu des­chis, cea mai apropiată de alb pe care o avusese magazinul.

Promoroaca înţepenită i se adunase în firele de blană care ieşeau din gluga pufoaicei şi pe sprâncene şi în barbă. Printre părul de pe faţă, pielea îi era unsă cu grăsime şi praf de mangal, protecţia soldatului arctic împotriva temperaturilor de minus treizeci de grade. Îşi ţinea puşca lejer la piept, convins că nu mai avea nevoie să tragă a doua oară.

Quinn se minună cum de izbutise să supravieţuiască acolo sus, trăind aşa în bivuac în cine ştie ce gaură îngheţată de pe colina din spatele cabanei. Îşi închipui că dacă poţi să rezişti o iarnă în Siberia poţi să rezişti şi în Vermont.

Îşi întinse braţele şi trase şi împinse până când mâinile încătu­şate îi ajun­seră sub şezut apoi îşi scoase unul câte unul picioa­rele printre braţe. Când ajunse cu mâinile în faţă, căută în haina lui Moss până găsi cheia, apoi şi le eliberă. Luă puşca lui Moss şi se ridică în picioare. Omul din cealaltă parte a luminişului se uita impasibil.

Quinn îi strigă:

— Cum se zice în ţara ta spasibo.

Pe chipul pe jumătate îngheţat al omului apăru o urmă de zâmbet. Când vorbi, Andrei cazacul folosea tot accentul din cartierul cluburilor din Londra.

— Cum se zice în ţara ta, bătrâne îţi doresc o zi plăcută. Se auzi fâşîitul bocancilor de schi, şi încă unul şi dispăru.

Quinn înţelese că, după ce îl lăsase la Birmingham, rusul trebuie să se fi dus direct la Heathrow la Londra, de unde luase o cursă directă spre Toronto şi îl urmărise până sus în munţi. Quinn avea ceva cunoştinţe despre asigurări. Se pare că şi KGB‑ul. Se întoarse şi începu să‑şi croiască drum prin zăpada până la ge­nunchi ca să ajungă înapoi la cabană.

Se opri să se uite printr‑o gaură mică şi rotundă din ceaţa care acoperea fereastra salonului. Nu era nimeni acolo. Cu puşca îndreptată în faţă, trase uşor zăvorul şi împinse uşor uşa de la intrare. Se auzi un scâncet din dormitor. Tra­ver­să spaţiul descoperit al salonului şi rămase în uşa de la dormitor.

Sam era în pielea goală, cu faţa în jos pe pat, răstignită, cu mâinile şi picioa­rele legate cu frânghii de cele patru colţuri ale patului. McCrea era în chiloţi, cu spatele la uşă, cu două bucăţi de sârmă electrică atârnându‑i în mâna dreaptă.

Continua să zâmbească. Quinn îi zâri chipul în oglinda de deasupra scrinu­lui. McCrea auzi zgomotul paşilor şi se întoarse. Glontele îl lovi în stomac, la trei centimetri deasupra buricului. Pătrunse înăuntru şi îi făcu zob şira spinării. În timp ce se pră­buşea încetă să zâmbească.

Vreme de două zile, Quinn o îngriji pe Sam ca pe un copil. Spaima parali­zan­tă prin care trecuse o făcea ba să tremure, ba să plângă în timp ce Quinn o ţinea în braţe şi o legăna. În rest dormi şi marele tămăduitor îşi făcu efectul.

Când fu sigur că putea să o lase singură, Quinn se duse cu maşina la Johnsbury şi îi telefonă ofiţerului de serviciu de la FBI, prezentându‑se drept tatăl ei din Rockcastle. Îi spuse ofiţe­rului credul că era în vizită la el şi că răcise zdravăn. Avea să se întoarcă la birou peste trei sau patru zile.

Noaptea, în timp ce ea dormea, scrise al doilea manuscris, real, al eveni­men­telor din ultimele şaptezeci de zile. Putea să prezinte povestea din punctul lui de vedere, fără să omită nimic, nici măcar greşelile pe care le făcuse. La aceasta putea să adauge povestea din perspectiva sovietică, aşa cum i‑o istorisise genera­lul KGB de la Londra. Foile pe care le citise Moss nu menţionau nimic despre el, nu ajunsese încă în acest punct al povestirii atunci când îi telefonase Sam să‑i spună că Weintraub voia să‑l întâlnească.

Putea să mai adauge povestea din punctul de vedere al mer­cenarilor, aşa cum i‑o spusese Zack înainte să moară, şi la sfârşit putea să adauge răspunsu­rile pe care i le dăduse chiar Moss. Avea istoria completă aproape.

În centrul pânzei era Moss; în spatele lui, cei cinci plătitori. Alimentându‑l pe Moss erau informatorii — Orsini din bîrlogul ră­pitorilor, McCrea din aparta­men­tul din Kensington. Dar mai era unul, ştia; cineva care trebuie să fi avut ştiinţă de tot ce cu­noşteau autorităţile din Marea Britanie şi America, cineva care urmărise progresele lui Nigel Cramer de la Scotland Yard şi ale lui Kevin Brown de la FBI, cineva care cunoştea deliberările din comitetul britanic COBRA şi grupul de la Casa Albă. Era singura întrebare la care nu răspunsese Moss.

Târî cadavrul lui Moss, aducându‑l înapoi din pustietate, şi îl aşeză alături de cel al lui McCrea în magazia neîncălzită în care erau lemnele pentru foc, unde amândouă cadavrele înţepeniră rapid, la fel ca trunchii de pin printre care ză­ceau. Cotrobăi prin buzunarele celor doi şi îşi cercetă prada. Nu era nimic de valoare pentru el, doar carneţelul de telefoane al lui Moss, poate, pe care acesta şi‑l ţinea în buzunarul interior de la piept.

Moss fusese un individ foarte ascuns în urma anilor de an­trenament şi de supravieţuire atunci când era urmărit. Micul carnet conţinea mai bine de o sută douăzeci de numere de tele­fon, dar fiecare era notat doar cu iniţiale sau cu un singur nume mic.

În cea de‑a treia dimineaţă, Sam ieşi din dormitor după zece ore de somn neîntrerupt şi retulburat de coşmaruri.

Se aşeză la el în poală şi îşi rezemă capul de umărul lui.

— Cum te simţi? o întrebă el.

— Sunt bine acum. Quinn, e în ordine. Sunt bine. Unde mergem acum?

— Trebuie să ne întoarcem la Washington, îi răspunse el. Ultimul capitol se va scrie acolo. Am nevoie de ajutorul tău.

— Îţi stau la dispoziţie, îl asigură ea.

În după‑amiaza aceea, Quinn lasă să se stingă focul în sobă, trase toate obloanele, curăţă şi încuie cabana. Lăsă acolo puşca lui Moss şi coltul 45 pe care îl folosise McCrea. Dar luă cu el carnetul de telefoane.

Pe drumul de coborâre, legă Dodge Ramul abandonat de jeepul Renegade şi îl remorcă până la St. Jonsbury. Cei de la gara­jul local fură fericiţi să‑l pornească din nou şi le lăsă în schimb jeepul cu număr canadian ca să îl vândă cum pu­teau mai bine. Se îndreptară în Ram spre aeroportul Montpelier, îl predară şi luară avionul spre Boston şi, de acolo, spre Naţionalul din Washington. Sam îşi avea maşina parcată chiar la aeroport.