Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Sigur, zise Quinn. Nici o problemă. Mă menţionează şi pe mine. L‑aş distruge chiar eu, numai că...

— Numai că ce, domnule Moss?

— Numai că dumnealor mai îmi datorează ceva.

Urmă o pauză şi mai lungă. Omul de la celălalt capăt al fi­rului îşi înghiţi saliva, de mai multe ori.

— Am înţeles că ai fost răsplătit împărăteşte, zise el. Dacă ţi se mai datorează ceva, o să ţi se plătească.

— Nu‑i bine, spuse Quinn. A fost o harababură întreagă pe care a trebuit s‑o descurc eu şi care n‑a fost prevăzută. Indivizii ăia trei din Europa, Quinn, fata... Toate astea au însemnat o groază de muncă... în plus.

— Ce doreşti, domnule Moss?

— Mă gândesc că ar trebui să mai primesc ce mi s‑a oferit iniţial. Dublat.

Quinn auzi cum celălalt trăgea aerul în piept. Omul învăţa, fără îndoială, pe calea cea mai grea că dacă te amesteci cu cri­minalii poţi să sfârşeşti prin a fi şantajat.

— Va trebui să mă consult, zise omul din Georgetown. Dacă... ăăă... vor trebui să fie pregătite ceva hârtii, va lua timp. Nu face nimic pripit. Sunt sigur că lucrurile pot fi aranjate.

— Douăzeci şi patru de ore, spuse Quinn. O să te sun mâine la aceeaşi oră. Spune‑le ălora cinci că e mai bine să fii pregătit. Eu îmi iau banii dumneata primeşti manuscrisul. După aceea eu o să plec şi o să fiţi cu toţii în siguranţă... pentru totdeauna.

Închise telefonul, lăsându‑l pe celălalt să‑şi calculeze dacă să plătească sau să fie pus în faţa ruinării.

Quinn îşi închirie ca mijloc de transport o motocicletă şi îşi cumpără şi o haină groasă din piele de oaie ca să‑l apere de frig.

A doua seară i se răspundea la telefon după primul apel.

— Deci, fornăi Quinn.

— Termenii... dumitale, oricât ar fi de excesivi, au fost ac­ceptaţi, îi spuse proprietarul casei din Georgetown.

— Ai toate hârtiile? întrebă Quinn.

— Da. În mâinile mele. Ai manuscrisul?

— În ale mele. Să le schimbăm şi să terminăm odată.

— De acord. Nu aici. La locul obişnuit, la ora două noap­tea.

— Singur. Fără arme. Dacă încerci să vii să sari pe mine cu muşchi închiri­aţi, o să sfârşeşti într‑o raclă.

— Fără nici o şmecherie ai cuvântul meu. Deoarece sun­tem gata să plă­tim, nu‑i nevoie. Şi nici din partea dumitale. O tranzacţie strict comercială, te rog.

— N‑am nimic împotrivă. Nu vreau decât banii, spuse Qu­inn.

Celălalt închise telefonul.

La ora unsprezece fără cinci minute, John Cormack stătea la biroul lui şi se uita la scrisoarea scrisă cu propria‑i mână că­tre poporul american. Era graţioasă şi plină de regrete. Alţii vor fi aceia care au s‑o citească cu voce tare, să o repro­ducă în ziare şi reviste, în programele de radio şi în emisiunile de la te­levizor. Du­pă ce el va fi plecat. Mai erau opt zile până la Cră­ciun. Dar anul acesta altci­ne­va avea să celebreze sărbătorile în această reşedinţă. Un om bun, un om în care avea încredere. Michael Odell, cel de al 4l‑lea Preşedinte al Statelor Unite.

Te­lefonul începu să sune. Se uită la el cu oarecare iritare. Era nu­mărul personal şi particular, cel pe care‑l dădea doar prietenilor apropiaţi şi de încre­dere care puteau să‑l cheme fără nici o in­troducere la orice oră.

— Da?

— Domnul Preşedinte?

— Da.

— Mă numesc Quinn. Negociatorul.

— Aha... da, domnule Quinn.

— Nu ştiu ce părere aveţi despre mine, domnule Preşedinte. Are prea puţină importanţă acum. Nu m‑am ţinut de cuvânt şi n‑am reuşit să vă aduc băiatul înapoi. Dar am descoperit de ce. Şi cine l‑a ucis. Vă rog, domnule, doar să mă ascultaţi. N‑am multă vreme.

La ora cinci dimineaţa, un motociclist are să se oprească la postul serviciu­lui secret de la intrarea publică, în Casa Albă de pe Alexander Hamilton Place. O să înmâneze un pachet, o cutie plată de carton. Acesta va conţine un manuscris. Este numai şi numai pentru ochii dumneavoastră. Nu există copii. Vă rog să daţi ordin să vă fie adus personal când soseşte. După ce îl veţi citi, puteţi să daţi dis­poziţiile pe care le consideraţi de cuviinţă. Aveţi încredere în mine, domnule Pre­şe­dinte. Acum pentru ul­tima oară. Noapte bună, domnule.

John Cormack rămase cu ochii holbaţi la telefonul care în­cepuse să bîzîie. Încă perplex, puse receptorul la loc, ridică un altul şi îi transmise ordinul ofiţe­rului de serviciu al serviciului secret.

Quinn avea o mică problemă. Nu cunoştea „locul obişnuit" şi, dacă ar fi re­cu­noscut acest lucru, şi‑ar fi pierdut prilejul de a se întâlni. La miezul nopţii descoperi adresa din Georgetown pe care i‑o dăduse Sam, îşi parcă Honda masi­vă mai în josul stră­zii şi se aşeză la pândă în umbra deasă din spaţiul dintre două case, cu şapte‑opt metri mai jos pe cealaltă parte a străzii.

Casa pe care o urmărea era un conac elegant cu cinci etaje din cărămidă aparentă de la capătul de apus al străzii N, un bu­levard liniştit care se termina acolo cu campusul Universităţii Georgetown. Quinn socoti că o astfel de casă trebuia să fi cos­tat peste două milioane de dolari.

Lângă casă erau uşile operate electronic ale unui garaj dublu, în casă ar­deau luminile la trei etaje. Cu puţin după miezul nop­ţii se stingeau cele de la etajul cel mai de sus, aripa servitorilor. La ora unu nu mai era lumină decât la un etaj. Cineva mai era încă treaz.

La unu şi douăzeci se stingeau şi luminile de la etajul întâi; altele se aprin­deau la parter. După zece minute apăru o undă de lumină în spatele uşilor de la garaj cineva se urca într‑o maşină. Lumina se stinse şi uşile garajului începură să se ridice. O limuzină Cadillac lungă şi neagră ieşi, o coti încet pe stradă şi uşi­le se închiseră la loc. În timp ce maşina se îndepărta de uni­versitate, Quinn văzu că nu era decât omul de Ia volan, care conducea cu atenţie. Se întoarse neobser­vat la Honda lui şi o luă pe stradă în urma limuzinei.

Aceasta o coti la sud, pe Wisconsin Avenue. Centrul zgomo­tos al oraşului Georgetown, cu barurile, bistrourile şi magazi­nele care stăteau deschise până la ore înaintate, era liniştit la ora aceea târzie de noapte de la jumătatea lunii de­cem­brie. Quinn rămase cât îndrăzni de mult în urmă, uitându‑se cum luminile de semnalizare din spatele Cadillacului o luau la stânga pe strada M şi apoi la dreapta pe Pennsylvania Avenue. O urmări înconjurând pe centura Washington şi apoi îndreptându‑se spre sud pe strada 23 până o luă la stânga pe Calea Constituţiei şi trase la marginea drumului, oprindu‑se sub copacii de dincolo de aleea Henry Bacon.

Quinn ieşi repede de pe drum, trecu peste trotuar şi se opri într‑un pâlc de arbuşti; îşi închise motorul şi stinse farurile. Se uită cum se stingeau luminile din spate ale Cadillacului şi cum şoferul cobora din el. Acesta aruncă o privire în jur, văzu un taxi singuratic care trecea în căutarea unui client, nu mai ob­servă nimic altceva şi o porni din loc. Dar nu cobori pe trotuar ci trecu peste grilajul care mărginea parcul West Potomac şi în­cepu să traverseze prin iarbă în direcţia Bazinului Reflectant.

Trecând de raza de acţiune a felinarelor de pe stradă, silueta cu pardesiu şi pălărie negre se pierdu în beznă. În dreapta lui Quinn, luminile puternice ale Monumentului Lincoln luminau partea de jos a străzii 23, dar de‑abia dacă ajun­geau până în iarba şi pomii din parc. Quinn putu să se apropie până la 25 de metri, ţinând mereu sub ochi umbra care se mişca.