Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Omul ocoli capătul de apus al Monumentului Vietnam, apoi o tăie jumătate la stânga ca să o ia pieziş spre terenul mai înalt, împânzit cu arbori deşi, dintre Grădinile Constituţiei şi malurile Bazinului Reflectant.

Departe în stânga, Quinn putea să zărească lumina slabă a celor două bivu­acuri în care veteranii făceau de pază pentru dispăruţii în luptă ai acelui trist şi îndepărtat război. Prada sa urma un drum diagonal pentru a evita să treacă prea aproape de acest unic semn de viaţă care exista în parc la ora aceea.

Monumentul este un zid lung de marmură neagră, înalt până la gleznă la ambele capete, dar de doi metri şi jumătate la cen­tru, care pătrunde în terenul Promenadei şi are forma unui şevron subţire. Quinn trecu în calea prăzii sale sărind peste zid, acolo unde acesta nu era mai înalt de treizeci de centimetri, apoi se ghemui la pământ în umbra lui când omul din faţă se în­toarse de parcă ar fi auzit zgomotul de paşi de pe pietriş. Cu capul ridicat deasupra firelor de iarbă din jur, Quinn putu să‑l vadă cum cerceta parcul şi Promenada înainte de a‑şi continua calea.

O palidă lună nouă se ivi de după nori. La lumina ei, Quinn putu să vadă zidul lung de marmură pe care erau săpate numele celor 58.000 de oameni care muriseră în Vietnam. Se aplecă uşor să sărute marmura îngheţată şi porni mai departe, traversând o altă bucată de gazon spre pîlcul de stejari înalţi unde stă­teau statuile în mărime naturală ale veteranilor de război.

În faţa lui Quinn, omul cu paltonul negru se opri şi se în­toarse din nou ca să studieze terenul din spate. Nu văzu nimic; lumina lunii cădea pe copacii dezgoliţi de frunze şi ţepeni în li­cărul acum îndepărtatului Monument Lincoln, scânteind pe silu­etele celor patru soldaţi de bronz.

Dacă ar fi avut prilejul să afle sau dacă l‑ar fi preocupat mai mult, omul cu paltonul ar fi ştiut că nu există decât trei sol­daţi pe soclu. În timp ce el se întor­cea să meargă mai departe, cel de‑al patrulea se desprindea şi o pornea în urma lui.

În sfârşit omul ajunse şi la „locul obişnuit". Pe înălţimea movilei dintre lacul din parc şi Bazinul Reflectant, înconjurată discret de arbori, se află o toaletă pub­lică, iluminată de un unic felinar, încă aprins la ora aceea. Omul cu paltonul negru se aşeză lângă felinar şi începu să aştepte. După două minute, Quinn se ivea dintre arbori. Omul se uită la el. Probabil că pălise era prea întuneric ca să se observe. Dar mâinile îi tremurau; Quinn putea să i le vadă. Rămaseră uitân­du‑se unul la celălalt. Omul din faţa lui Quinn se lupta să‑şi ascundă valul de panică ce creştea în el.

— Quinn, zise omul. Eşti mort.

— Nu, îi răspunse Quinn rezonabil. Moss e mort. Şi McCrea. Şi Orsini, Zack, Marchais, Pretorius. Şi Simon Cormack oho, da, e mort. Şi tu ştii de ce.

— Uşurel, Quinn. Să ne comportăm ca nişte oameni cu ra­ţiune. A trebuit să dispară. Era pe cale să ne ruineze pe toţi. Si­gur că poţi să înţelegi asta. Ştia că acum vorbea ca să‑şi apere viaţa.

— Simon? Un student de la colegiu?

Surprinderea omului cu paltonul negru îl făcu să‑şi depă­şească nervozita­tea. Fusese la Casa Albă, ştia de ce era în stare Quinn.

— Nu băiatul. Taică‑său. Trebuie să plece.

— Tratatul Nantucket?

— Bineînţeles. Prevederile lui au să ruineze mii de oameni, sute de corpo­raţii.

— Dar de ce tu? Din câte ştiu, eşti un om extrem de bogat. Averea ta parti­cu­lară e enormă.

Omul din faţa lui Quinn râse scurt.

— Până acum, spuse el. După ce am moştenit averea fami­liei, mi‑am folosit talentele la bursă şi am plasat‑o într‑o serie de portofolii de acţiuni. Acţiuni bu­ne, portofolii cu o înaltă rată de creştere, cu beneficii ridicate. Totul e în ele. Ad­mi­nistra­torii prin procură ai fondului nu le‑au schimbat.

— În industria de armament?

— Uite ce e, Quinn, am adus asta pentru Moss. Acuma poate să fie pentru tine. Ai mai văzut aşa ceva vreodată?

Scoase o bucată de hârtie din buzunarul de la piept şi i‑o întinse. La lumina unicului felinar şi a lunii, Quinn se uită la ea. O trată bancară, emisă pe numele unei bănci elveţiene cu o reputaţie incontestabilă, plătibilă la purtător. În valoare de cinci milioane de dolari.

— Ia‑o, Quinn. N‑ai mai văzut niciodată atîţia bani. Şi n‑o să mai ai un alt prilej. Gândeşte‑te la ce poţi să faci cu ei, viaţa pe care poţi s‑o duci. Confort, lux chiar, pentru tot restul vieţii. Dă‑mi doar manuscrisul şi e a ta.

— Tot timpul n‑a fost de fapt vorba decât de bani, nu? în­trebă Quinn gândi­tor. Se juca cu cecul reflectând.

— Bineînţeles. Bani şi putere. Acelaşi lucru.

— Dar erai prietenul lui. Avea încredere în tine.

— Te rog, Quinn, nu fi naiv. Întotdeauna totul se reduce la bani. Naţiunea asta întreagă e moartă după bani. Nimeni nu poate să schimbe asta. Aşa a fost şi aşa o să fie mereu. Adorăm dolarul autoputernic. Orice şi oricine în ţara asta poate fi cum­părat cumpărat şi plătit.

Quinn îl aprobă dând din cap. Se gândi la cele cincizeci şi opt de mii de nu­me de pe marmura neagră aflată la o sută cin­cizeci de metri în spatele lui. Cum­pă­raţi şi plătiţi. Oftă şi îşi băgă mâna adânc în jacheta din blană de oaie. Omul mai mic sări înapoi, speriat.

— Nu‑i nevoie, Quinn. Ai spus că fără arme.

Dar când mâna lui Quinn ieşi la iveală, ţinea strâns în ea două sute de foi de hârtie albă bătute la maşină. Îi întinse ma­nuscrisul. Celălalt se relaxă, luă teancul.

— N‑o să regreţi, Quinn. Banii sunt ai tăi. Bucură‑te de ei.

Quinn îl aprobă din nou clătinându‑şi capul.

— Mai e un lucru...

— Orice.

— Am dat drumul taxiului pe Calea Constituţiei. Poţi să mă duci şi pe mine cu maşina până la Centură?

Pentru prima dată omul zâmbi. Cu uşurare.

— Nici o problemă, îl asigură el.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

Oamenii în haine lungi de piele hotărâră să‑şi îndeplinească misiunea la sfâr­şit de săptămână. Era mai puţină lume pe afară şi instrucţiunile lor erau să fie discreţi. Aveau nişte observatori pe strada unde se afla clădirea cu birourile din Moscova, care îi anunţaseră când le plecase vânatul din oraş în seara aceea de vineri.

Grupul desemnat pentru arestare aştepta răbdădor pe şo­seaua lungă şi în­gustă de lângă bucla fluviului Moscova, doar cu o milă mai înainte de intrarea în satul Peredelkino, unde îşi au dacha de vacanţă membrii superiori ai Comitetului Central, cei mai mulţi dintre academicienii de prestigiu şi şefii armatei.

La ivirea maşinii pe care o aşteptau, vehiculul care comanda grupul de ares­tare se aşeză de‑a curmezişul străzii, blocând‑o complet. Ceaika în viteză înceti­ni, apoi se opri. Şoferul şi pazni­cul de corp, ambii de la GRU şi cu antrenament Spetsnaz, n‑a­veau nici o şansă. Bărbaţi cu mitraliere apărură de pe ambele părţi ale străzii şi cei doi mlitari se treziră că se uitau prin geam drept la ţevile aces­tora.

Ofiţerul superior în haine civile se apropie de portiera din spate, o deschise şi se uită înăuntru. Ocupantul maşinii îşi ridică privirea cu indiferenţă, cu o ur­mă de încăpăţânare, de la dosarul pe care‑l citea.

— Mareşalul Kozlov? întrebă agentul KGB cu haina de piele.

— Da.

— Vă rog să coborâţi. Nu încercaţi să opuneţi rezistenţă. Daţi ordin solda­ţilor dumneavoastră să facă la fel. Sunteţi ares­tat.