Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Eu nu pot să stau cu tine, îi spuse el. Casa ta e ascultată în continuare.

Găsiră o casă modestă de închiriat, la o milă de apartamen­tul ei din Alexan­dria, a cărei proprietară fu bucuroasă să‑i ofere odaia din faţă turistului cana­dian. Noaptea târziu, Sam luă cu ea carnetul de telefoane al lui Moss, se întoarse acasă şi, pentru microfoanele din telefon, sună la Birou să anunţe că avea să se prezinte la serviciu a doua zi.

Se întâlniră după două zile la cină. Sam adusese carnetul şi începu să‑l răsfoiască. Subliniase numerele de telefon cu pixuri fluorescente de culori diferite, în funcţie de ţara, statul sau ora­şul căruia îi corespundea numărul respectiv.

— Individul ăsta s‑a plimbat ceva, observă ea. Numerele su­bliniate cu gal­ben sunt din străinătate.

— Treci peste ele, îi spuse Quinn. Omul pe care îl vreau eu locuieşte chiar aici sau prin apropiere. Districtul Columbia, Virginia sau Maryland. Trebuie să fie pe lângă Washington.

— Bine. Sublinierile cu roşu înseamnă teritoriul Statelor Unite, dar în afara acestei zone. În district şi cele două state există patruzeci şi unu de numere. Le‑am verificat pe toate. După analiza cernelei, cea mai mare parte datează de mai mulţi ani, probabil de pe vremea când era la Companie. Sunt bănci, oameni influenţi din conducere, câţiva funcţionari CIA cu nu­merele de acasă, o firmă de agenţi de bursă. A trebuit să mă rog de un tip pe care‑l cunosc, de la laborator, ca să‑mi facă un serviciu; doar aşa am obţinut toate astea.

— Ce‑a zis specialistul tău despre datele când au fost no­tate?

— Cam de şapte ani.

— Înainte să fie dat afară Moss. Nu, asta trebuie să fie o notaţie mai recentă.

— Am zis cea mai mare parte, îi aminti ea. Patru sunt scrise în ultimile douăsprezece luni. O agenţie de voiaj, două case de bilete pentru avion şi o centrală de comandat taxiuri.

— Ei, drăcia dracului.

— Mai e un număr, înscris acum trei până la şase luni. Pro­blema e că nu există.

— Deconectat? Scos din funcţiune?

— Nu, vreau să spun că n‑a existat niciodată. Prefixul zonal este 202 pentru Washington, dar celelalte şapte cifre nu formează şi nici n‑au format vreodată un număr de telefon.

Quinn luă numărul cu el acasă şi îl prelucră timp de două zile şi două nopţi. Dacă era codificat, existau destule variante ca să dea bătaie de cap şi unui computer, nu numai unui creier omenesc. Depindea cât de secret vrusese Moss să fie, cât de în si­guranţă îşi considerase carnetul în care avea înscrise numerele de telefon ale contactelor sale. Quinn începu cu nişte coduri mai uşoare, scriind cifrele rezultate din acest proces într‑o co­loană pe care s‑o verifice Sam mai târziu

Porni cu ce era mai evident, codul copiilor; scriind numerele în ordine inver­să, de la coadă la cap. Apoi transpuse prima şi ul­tima cifră, penultima de la înce­put şi penultima de la sfârşit; antepenultimele din ambele părţi; lăsând cifra din mijloc neschim­bată. Realiză zece variaţiuni de transpunere. Apoi trecu la adu­nări şi scăderi.

Scăzu unu din fiecare cifră, apoi doi şi aşa mai departe. Apoi unu din prima cifră, doi din a doua, trei din a treia, până la şapte din a şaptea. Repetă după aceea procesul adunând. După prima noapte se opri şi se uită la coloana de numere. Moss, îşi dădu el seama, putea foarte bine să fi adunat sau să fi scăzut chiar data lui de naştere sau pe a mamei sale, numărul maşinii sau măsurile de la îmbrăcăminte. După ce făcu o listă cu cele mai evidente o sută şapte posibili­tăţi, i‑o dădu lui Sam. Ea îl sună a doua zi, pe la sfârşitul după‑amiezii; avea glasul obosit. Nota de telefon a Biroului trebuie să fi crescut substan­ţial.

— E‑n regulă, patruzeci şi unu de numere tot nu există. Ce­lelalte şaizeci şi şase includ spălătorii automate, un azil de bătrâni, un salon de masaj, patru restaurante, un chioşc cu ham‑burgheri, două prostituate şi o bază aeriană militară. Adaugă la astea cincizeci de cetăţeni particulari care se pare ca nu au ni­mic de a face cu nimic. Dar există unul care face să merite toată salahoreala. Numărul 44 de pe lista ta.

Quinn se uită la copia din faţa lui. 44. Ajunsese la el inversând cifrele şi apoi scăzînd 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 în ordine.

— Ce este? întrebă el.

— E un telefon particular, neînscris în cartea de telefoane, care are menţiu­nea strict secret. A trebuit să mă milogesc de mai mulţi să‑mi facă favoruri până să‑l identific. E de la o casă mare din Georgetown. Ghici cui îi aparţine?

Îi spuse. Quinn răsuflă adânc. Putea să fie o coincidenţă. Dacă te joci destul cu un număr format din şapte cifre, e posi­bil să dai din întâmplare peste numă­rul particular al unei per­soane foarte importante.

— Mulţumesc, Sam. E tot ce am. O să‑l încerc te ţin Ia curent.

***

La ora opt şi jumătate în aceeaşi seară, senatorul Bennett Hapgood stătea în cabina de machiaj a unui important post de televiziune din New York în timp ce o fată drăguţă îi dădea cu mai mult ocru pe faţă. Îşi ridică bărbia ca să mai ascun­dă puţin din umflăturile de sub fălci.

— Mai pune‑mi un pic de fixativ aici, scumpo, îi spuse el arătându‑i o şuviţă de păr alb, uscat cu feonul, care‑i atârna ti­nereşte într‑o parte a frunţii, dar care ar fi putut să se mişte de la locul ei dacă nu i se acorda atenţie.

Făcuse o treabă bună. Păienjenişul de vene subţiri din jurul nasului dispă­ru­se; ochii albaştri îi scânteiau de la picăturile puse în ei; bronzul de îngrijitor de vite, adunat în lungile ore de trudă sub o lampă cu ultraviolete, strălucea plin de sănătate ro­bustă. O asistentă a regizorului de scenă îşi vârî capul pe uşă; avea o planşetă în mână ca un ecuson.

— Suntem gata pentru dumneavoastră, domnule senator, îl anunţă ea.

Bennett Hapgood se ridică, rămase în picioare cât fata de la machiaj îi înde­păr­ta ultimile resturi de pudră de pe costumul gri‑perle şi îl urmă pe regizorul de scenă pe coridor până în studio. Fu aşezat în dreapta comentatorului emisiunii şi un tehni­cian de sunet îi prinse expert un microfon cât un nasture la piept. Co­men­­ta­torul, care coordona unul dintre cele mai impor­tante programe de afaceri curente de maximă audienţă din ţară, era ocupat cu studierea ordinii întrebări­lor; monitorul prezenta o reclamă de hrană pentru cîini. Comentatorul îşi ridică privi­rea şi îi zâmbi lui Hapgood arătându‑şi dinţii.

— Mă bucur că vă văd, domnule senator.

Hapgood îi răspunse cu zâmbetul obligatoriu, larg de un me­tru.

— Mă bucur că sunt aici, Tom.

— Mai avem doar două mesaje după acesta. Apoi suntem în emisie.

— Bine, bine. Eu o să fac aşa cum spui tu.

O să faci, pe dracu', se gândi comentatorul care provenea din tradiţia libera­lă a jurnalismului de pe Coasta de Est şi îl considera pe senatorul din Oklahoma drept un pericol public pentru societate. Hrana pentru cîini fu înlocuită de o camionetă Şi apoi de nişte fulgi de ovăz pentru micul dejun. În timp ce dis­părea ultima imagine a unei familii care se îndopa într‑un delir de fericire cu produsul care arăta şi chiar avea gust de paie, regizorul de scenă făcu un semn cu degetul înspre Tom. Lumina roşie de desupra camerei de luat vederi nr. 1 se aprinse şi co­mentatorul îşi aţinti privirea în obiectiv, cu chipul plin de îngri­jorare publică.

— În ciuda repetatelor dezminţiri ale secretarului de presă al Casei Albe, Craig Lipton, programul nostru continuă să pri­mească o avalanşă de informaţii despre îngrijorarea profundă în legătură cu starea sănătăţii Preşedintelui Cor­mack. Şi asta doar cu două săptămâni înainte ca proiectul identificat cel mai mult cu numele şi mandatul său, Tratatul Nantucket, să fie progra­mat pentru ratificare de către Senat.