Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Unul dintre cei care s‑au opus cu cea mai mare înverşunare, acestui tratat este preşedintele mişcării „Cetăţenii pentru o Americă puternică", senatorul Ben­nett Hapgood.

La cuvântul senator, lumina camerei de luat vederi nr. 2 se aprinse, trans­miţând în treizeci de milioane de cămine americane imaginea senatorului aşezat. Camera nr. 3 oferi telespectatorilor o imagine dublă a celor doi în timp ce comen­tatorul se întorcea spre Hapgood.

— Domnule senator, ce părere aveţi despre şansele de ratifi­care în ianuarie?

— Ce pot să spun eu, Tom? Bune n‑au cum să fie. Nu după cele ce s‑au în­tâmplat în aceste ultime câteva săptămâni. Dar chiar şi fără aceste evenimente, tratatul tot n‑ar trebui să fie aprobat. La fel ca atâtea milioane de compatrioţi de‑ai mei americani, în clipa de faţă nu văd nici o justificare ca să avem încrede­re în ruşi şi, de fapt, la asta se reduce el.

— Dar, desigur, domnule senator, nu se pune problema în­crederii. Există procedee de verificare încorporate în tratat care oferă specialiştilor noştri un ac­ces fără precedent la programul sovietic de distrugere a armamentului...

— Poate că da, Tom, poate că da. Adevărul e că Rusia are un teritoriu imens. Noi trebuie să avem încredere în ei că n‑o să‑şi construiască arme noi un­deva mai adânc în interiorul ţării. Pentru mine e simplu: vreau să văd o Americă puternică şi asta înseamnă să ne păstram fiecare bucăţică de armament pe care o avem...

— Şi să instalăm mai multe, domnule senator?

— Dacă trebuie, trebuie.

— Dar bugetele acestea ale apărării au început să ne preju­dicieze economia. Deficitele devin insurmontabile.

— Asta‑i părerea ta, Tom. Există şi alţii care cred că pagu­bele din economia noastră sunt produse de prea multe cecuri pentru asistenţa socială, prea multe importuri din străinătate, prea multe programe de asistenţă federală externă. Se pare că noi cheltuim mai mult pentru criticii noştri din străinătate decât pentru proprii militari. Crede‑mă, Tom, nu‑i vorba de bani pentru industriile de arma­ment, nici pe departe.

Tom Grange schimbă subiectul.

— Domnule senator, pe lângă faptul că vă opuneţi ajutoru­lui american pen­tru înfometaţii din lumea a treia şi că susţineţi măsuri vamale protecţioniste, aţi mai cerut şi demisia lui John Cormack. Puteţi să veniţi cu argumente?

Hapgood l‑ar fi sugrumat cu mare plăcere pe comentator. Cuvintele utilizate de Granger, înfometaţi şi protecţioniste, indi­cau poziţia lui în aceste probleme. În loc de aceasta, Hapgood îşi păstră expresia îngrijorată şi clătină din cap cu regret.

— Tom, eu nu vreau să spun decât atât: m‑am opus unor măsuri susţinute de Preşedintele Cormack. E dreptul meu în această ţară liberă. Dar...

Îşi întoarse capul de la comentator, descoperi camera pe care o voia cu lu­mi­na stinsă şi rămase cu ochii ţintă la ea timp de o jumătate de secundă cât îi trebuia regizorului din cabina de control să schimbe camerele pentru a‑l pre­zenta doar pe el în prim‑plan.

— ... nu există nici un om care să aibă mai mult respect decât mine pentru integritatea şi curajul adversarului meu John Cormack. Şi tocmai de aceea susţin...

Chipul său bronzat ar fi picurat sinceritatea prin toţi porii, dacă nu i‑ar fi fost astupaţi de machiaj.

— .... John, ai îndurat mai mult decât oricine. De dragul na­ţiunii, dar mai presus de orice de dragul tău şi al Myrei, renunţă la intolerabila povară a acestei funcţii, te implor.

În cabinetul său particular de la Casa Albă, Preşedintele Cormack apăsă pe un buton al telecomenzii şi stinse ecranul te­levizorului din cealaltă parte a încă­perii. Îl cunoştea pe Hap­good şi nu putea să‑l sufere, chiar dacă erau amândoi membri ai aceluiaşi partid; ştia că individul n‑ar fi îndrăznit niciodată să‑i spună „John" în faţă.

Şi totuşi... Ştia că individul avea dreptate. Ştia că n‑avea cum să mai reziste multă vreme, că nu mai era în stare să con­ducă. Suferinţa îi era atât de adâncă, încât nu mai avea nici un chef de lucru, nici un chef să mai trăiască.

Chiar dacă el n‑avea de unde să o ştie, doctorul Armitage observase în ulti­mele două săptămâni unele simptome care îl în­grijoraseră profund. Odată, pro­ba­bil căutând ceea ce avea să descopere, psihiatrul îl surprinsese pe Preşedinte în garajul sub­teran, când acesta cobora din maşină după una din rarele ieşiri de la Casa Albă. Doctorul Armitage surprinsese privirea şefului Executivului aţintită asupra ţevii de eşapament a limuzinei de parcă aceasta îi era un vechi prieten spre care ar fi putut să se întoarcă pentru a‑şi alina durerea.

John Cormack reveni la cartea pe care o citea înainte de emisiunea de la televizor. Era o carte de poezii, ceva ce le pre­dase el cândva studenţilor la Yale. Îşi amintea un vers. Ceva scris de John Keats. Tînărul poet englez, mort la 26 de ani, cu­noscuse ca puţini alţii melancolia şi o exprimase mai bine ca oricine. Găsi pasajul pe care îl căuta: „Odă privighetorii".

... fi de atâtea ori

M‑am tot iubit cu Moartea cea care alină,

Şi multe dezmierdări i‑am spus în vers uşor

Ca în văzduh să‑mi ducă respiraţia lină;

Acum mai potrivit ca niciodată e să mori,

Să încetezi la miezul nopţii fără de dureri...

Puse jos cartea deschisă şi se lăsă pe spate, cu ochii pierduţi la volumele bogat ornamentate din jurul cornişelor cabinetului particular pentru cel mai puternic om din lume. Să încetezi la miezul nopţii fără de dureri... Cât de ispititor, reflectă el, cât de ispititor...

Quinn îşi alese ora zece şi jumătate din aceiaşi seară, o oră la care cei mai mulţi oameni erau acasă, dar nu încă în pat gata să adoarmă. Era în cabina telefonică a unui hotel bun, genul în care cabinele mai au încă uşi care să‑l lase pe vorbitor în intimi­tate. Auzi telefonul sunând de trei ori la numărul respectiv; după care receptorul fu ridicat.

— Da?

Îl mai auzise vorbind şi altă dată, dar acest unic cuvânt nu era suficient ca să îi recunoască glasul.

Quinn vorbi cu vocea liniştită, aproape şoptită, a lui Moss, punctându‑şi cuvintele cu câte un şuierat ocazional al nărilor de­teriorate.

— Moss, zise el.

Urmă o pauză.

— Nu trebuie să îmi dai telefon aici decât în caz de urgenţă. Doar ţi‑am spus asta.

Dăduse lovitura. Quinn lăsă să‑i scape un oftat adânc.

— Este, zise el încet. L‑am aranjat pe Quinn. Şi pe fată. Şi McCrea a fost... terminat.

— Nu cred că vreau să am cunoştinţă de treburile astea, zise glasul.

— Ar trebui, îi spuse Quinn înainte ca omul să poată să în­chidă. A lăsat un manuscris, Quinn. Chiar acum îl am la mine.

— Manuscris?

— Exact. NU ştiu de unde a luat amănuntele, cum a dat de ele, dar totul e aici. Cele cinci nume ştii dumneata, cei de la spate. Eu, McCrea, Orsini, Zack, Marchais, Pretorius. Totul.. Nume, date, ore, locuri. Ce s‑a întâmplat şi de ce... şi cine.

Urmă o pauză prelungită.

— Mă include şi pe mine? întrebă glasul.

— Am spus, totul.

Quinn putea să‑i audă respiraţia.

— Câte exemplare?

— Numai unul. Era într‑o cabană din nordul Vermontului. Nu‑s maşini xe­rox pe acolo. Am unica lui copie chiar aici.

— Înţeleg. Unde eşti?

— La Washington.

— Cred că‑i mai bine să mi‑o dai mie.