Frederick Forsyth: The Negotiator. Negociatorul

Mareşalul mătăhălos murmură un ordin şoferului şi pazni­cului şi se dădu jos. Respiraţia îi îngheţa în aerul geros. Se în­trebă când mai avea să respire din nou aerul tăios al iernii.

Chiar dacă era înspăimântat, nu dădea nici un semn.

— Dacă nu aveţi autorizaţie, o să răspunzi în faţa Politbiroului, cekist.

Folosi cuvântul rusesc peiorativ pentru un agent al poliţiei secrete.

— Acţionăm la ordinele Politbiroului, îl anunţă agentul KGB cu satisfacţie.

Era colonel‑plin la Directoratul Superior Doi. Şi atunci bătrânul mareşal îşi dădu seama că, pentru ul­tima oară, îşi epuizase muniţiile.

Peste două zile, poliţiştii securităţii saudite înconjurau fără zgomot o modes­tă casă particulară din Riad, în bezna adâncă dinaintea zorilor. Dar nu destul de fără zgomot. Unul dintre ei dădu peste o cutie de conserve şi un câine se porni să latre. Un servitor iemenit din interiorul casei, deja sculat ca să pregă­tească prima cafea tare a zilei, se uită pe geam şi se duse şă‑şi informeze stăpânul.

Colonelul Easterhouse făcuse o instrucţie serioasă la unită­ţile aeropurtate ale SUA. Şi îşi cunoştea Arabia Saudită şi fap­tul că un conspirator nu trebuia să scape niciodată din vedere ameninţarea de a fi trădat. Măsurile de apărare erau solide şi deja pregătite. Când marea poartă de lemn a curţii se prăbuşea şi cei doi apărători iemeniţi muriseră deja pentru el, Easter­house îşi alese singur drumul pentru a evita agoniile care ştiau că‑l aşteaptă. Poliţiştii securităţii nu auziseră decât o singură îm­puşcătură în timp ce alergau pe scările care duceau către eta­jul întâi unde era aripa de locuit.

Îl găsiră în biroul lui, o cameră spaţioasă într‑un încântător stil arab, întins cu faţa în jos pe podea, în vreme ce sângele îi distrugea un minunat covor de Ko­chan. Colonelul care co­manda grupul de arestare se uită în jurul camerei: ochii îi că­zură pe singurul cuvânt arab care forma motivul unei cuverturi de mătase atârnate pe peretele din spatele biroului. Era Inshal‑lah. Dacă e voia Domnului.

În ziua următoare, Philip Kelly conducea chiar el în per­soană echipa FBI care înconjura domeniul de la poalele dealuri­lor de lângă Austin. Cyrus Miller îl primi curtenitor şi îl ascultă cum îi citea drepturile. Când fu anunţat că era arestat, începu să se roage cu voce tare şi cu convingere, invocând răzbunarea di­vină a Prietenului lui personal asupra idolatrilor şi antihriştilor care dădeau semne atât de evidente că nu înţelegeau voinţa Atotputernicului, aşa cum fusese ea exprimată prin acţiunile va­sului ales de El.

Kevin Brown era şeful echipei care, aproape în acelaşi timp, îl lua în custo­die pe Melville Scanlon de la reşedinţa lui impozantă de lângă Houston. Echipe FBI diferite făcură o vizită lui Lionel Moir la Dallas şi încercară să‑i aresteze pe Ben Salkind de la Palo Alto şi pe Peter Cobb de la Pasadena. Poate din intuiţie ori din întâmplare, în ziua precedentă Salkind plecase cu avionul la Mexico City. Cobb se credea că era în cabinetul lui de la firmă la ora programată pentru ares­ta­re. Dar o răceală cu du­reri de cap îl reţinuse acasă în dimineaţa respectivă. Era unul din acele renghiuri ale soartei care îşi bat joc de cele mai bine planificate operaţiuni. Poliţiştii şi soldaţii le cunosc prea bine. O secretară devotată îi dădu telefon acasă în timp ce echipa FBI se zorea spre reşedinţa lui particulară. Se sculă din pat, îşi sărută nevasta şi copiii şi intră în garajul lipit de casă. Agenţii FBI îl găsiră acolo după douăzeci de minute.

Peste patru zile, Preşedintele Cormack intra în Sala Cabine­tului şi se aşeza la locul lui din centrul mesei, locul rezervat pentru Şeful Executivului. Cercul apropiat format din membri ai Cabinetului şi consilieri era deja la locul lui în jur. Observară cu toţii că avea din nou spatele drept, ochii limpezi, capul ridi­cat.

De partea cealaltă a mesei stăteau Lee Alexander şi David Weintraub de la CIA, alături de Don Edmonds, Philip Kelly şi Kevin Brown de la FBI. John Cor­mack le făcu un semn cu ca­pul în timp ce se aşeza.

— Rapoartele dumneavoastră, vă rog, domnilor.

Kevin Brown vorbi primul, la o privire a directorului său.

— Domnule Preşedinte, cabana de lemn din Vermont. Am recuperat o armă Armalite şi un Colt automat 45, aşa cum s‑a descris. Împreună cu cadavrele lui Irving Moss şi Duncan McCrea, amândoi foşti angajaţi ai CIA. Au fost identificaţi.

David Weintraub îl aprobă clătinându‑şi capul.

— Am analizat Coltul la Quantico. Poliţia belgiană ne‑a tri­mis reproduceri mărite ale şanţurilor de pe glontele pe care l‑au dezgropat din tapiţeria roţii mari de la Wavre. Se potrivesc: Coltul a tras glonţul care l‑a ucis pe mercenarul Mar­chais, alias Lefort. Poliţia olandeză a găsit un glonte în lemnăria unui butoi vechi din beciurile de sub barul din Den Bosch. Uşor distorsio­nat, dar şanţurile sunt vizibile. Acelaşi colt 45. În sfârşit, poliţia din Paris a recuperat şase gloanţe intac­te din zidăria cafenelei din Passage de Vautrin. Le‑am identificat ca fiind trase din Armalite. Ambele arme au fost cumpărate sub un nume fals de la un maga­zin de arme din Galveston, Texas. Proprietarul a iden­tificat cumpărătorul după fotografie ca fiind Irving Moss.

— Deci se potriveşte.

— Da, domnule Preşedinte, totul.

— Domnule Weintraub?

— Regret că trebuie să confirm că Duncan McCrea a fost într‑adevăr angajat pe plan local în America Centrală la reco­mandarea lui Irving Moss. A fost folosit acolo timp de doi ani, apoi adus în America şi trimis la Camp Peary pentru pre­gă­tire. După ce Moss a fost dat afară, toţi protejaţii lui ar fi trebuit verificaţi. N‑au fost. O scăpare. Regret.

— Nu erai director adjunct la Operaţii pe vremea aceea, domnule Weintraub. Te rog să continui.

— Mulţumesc, domnule Preşedinte. Am aflat din... surse... destul cât să ni se confirme ceea ce ne‑a comunicat neoficial re­zidentul KGB din New York. Un oarecare mareşal Kozlov a fost reţinut pentru cercetări în legătură cu furnizarea centurii care l‑a ucis pe fiul dumneavoastră. Oficial, şi‑a dat demisia pe motive de sănătate.

— Va face mărturisiri, ce crezi?

— La închisoarea Lefortovo, domnule, KGB‑ul îşi are me­todele lui, recunos­cu Weintraub.

— Domnule Kelly?

— Unele lucruri, domnule Preşedinte, nu vor fi dovedite ni­ciodată. Nu e nici urmă de cadavrul lui Dominique Orisini, dar poliţia corsicană a stabilit că două salve de alice au fost într‑a­devăr trase într‑un dormitor dosnic de deasupra unei taverne din Castelblanc. Pistolul Smith & Wesson emis agentului spe­cial Somer­ville este pesemne pierdut pentru totdeauna în râul Prunelli. Dar tot ce poate fi dovedit a fost dovedit. Manuscrisul e corect până la ultimul amănunt.

— Şi cei cinci, aşa‑numiţii Cinci din Alamo?

— Avem trei în custodie, domnule Preşedinte. Cyrus Miller e aproape sigur că nu va putea fi judecat niciodată. Este consi­derat clinic alienat. Melville Scan­lon a mărturisit totul, inclusiv amănunte despre un alt complot pentru a răstur­na monarhia din Arabia Saudită. Cred că Departamentul de Stat s‑a şi îngri­jit de acest aspect al problemei.

— S‑a îngrijit, spuse Preşedintele. Guvernul saudit a fost in­format şi s‑au luat măsurile corespunzătoare. Şi ceilalţi din cei Cinci din Alamo?

— Se pare că Salkind a dispărut credem că în America Latină. Cobb a fost găsit spânzurat, cu propria lui mână, în garajul de lângă casă. Moir confirmă tot ce a recunoscut Scanlon.