Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Nici un amănunt rămas aiurea, domnule Kelly?

— Nici unul pe care îl putem noi discerne, domnule Preşe­dinte. În timpul pe care l‑am avut la dispoziţie, am verificat tot ce există în manuscrisul domnului Quinn. Nume, date, locuri, ore, închirieri de maşini, bilete de avion, închirieri de apartamente, camere de hotel, vehicule utilizate, armele totul. Poliţia şi autori­tăţile de imigrare din Irlanda, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Franţa ne‑au trimis toate înregistrările. Se confirmă totul.

Preşedintele Cormack aruncă o scurtă privire spre fotoliul gol de pe partea dinspre el a mesei.

— Şi... fostul... fostul meu coleg?

Directorul FBI îi făcu un semn lui Philip Kelly.

— Ultimele trei pagini ale manuscrisului susţin că în noaptea respectivă între cei doi a avut loc o conversaţie asupra că­reia nu există nici o confirmare, domnule Preşedinte. N‑avem.

Încă nici o urmă de domnul Quinn. Dar am verificat personalul de la casa din Georgetown. Şoferul oficial a fost trimis acasă pe motiv că maşina nu mai avea să fie folosită în acea noapte. Doi din personal îşi aduc aminte că au fost treziţi în jur de ora unu şi jumătate de sunetul uşilor de la garaj care se deschi­deau. Unul dintre ei s‑a uitat pe geam şi a văzut maşina ieşind în stradă. S‑a gândit că poate a fost furată, aşa că s‑a dus să‑şi tre­zească stăpânul. Plecase cu maşina.

Am cercetat toate acţiunile din portofoliul lui dat în admi­nistraţie şi există investiţii imense într‑o serie de contractori ai Apărării, ale căror acţiuni ar fi fără îndoială afectate de preve­derile Tratatului Nantucket. E adevărat ceea ce susţi­ne Qu­inn. Cât despre cele spuse de individ, n‑o să ştim niciodată. Pe Quinn poţi să‑l crezi sau nu.

Preşedintele Cormack se ridică.

— Atunci eu îl cred, domnilor. Eu da. Încetaţi urmărirea lui, vă rog. E un ordin administrativ. Vă mulţumesc pentru eforturi.

Plecă prin usa de pe peretele opus şemineului, trecu prin biroul secretarului său particular cerând să nu fie deranjat, intră în Cabinetul Oval şi închise uşa după el.

Se aşeză la locul lui de la biroul masiv de sub ferestrele cu tentă verzuie, din sticlă groasă de 12 cm rezistentă la gloanţe, care dau în Grădina Trandafirilor, şi se rezemă de fotoliul înalt rotativ. Trecuseră şaptezeci şi trei de zile de când se aşezase ul­tima oară în el.

Pe birou era o fotografie cu ramă de argint. Îl arăta pa Simon, o poză făcută la Yale în toamna dinainte de a pleca în Anglia. Avea douăzeci de ani pe atunci şi chipul tânăr îi era plin de vitalitate şi dor de viaţă, şi mari speranţe în viitor.

Preşedintele apucă poza cu ambele mâini şi se uită la ea multă vreme. În cele din urmă, deschise un sertar din stânga lui.

— La revedere, fiule, spuse el.

Aşeză fotografia cu faţa în jos în sertar, îl închise şi apăsă pe un buton al intercomului.

— Trimiteţi‑l pe Craig Lipton la mine, vă rog.

După sosirea secretarului de presă, Preşedintele îl anunţă că dorea o oră la televiziune în seara următoare, pe canalele prin­cipale şi în perioada de maximă audienţă, pentru a se adresa naţiunii.

Proprietara casei cu camere de închiriat din Alexandria re­greta că îşi pierdea oaspetele canadian, domnul Roger Lefevre. Era atât de liniştit şi de manierat; nu‑i făcuse nici un necaz de nici un fel. Nu ca alţii pe care ar fi putut să îi nu­mească.

În seara când venise şă‑şi încheie socotelile şi şă‑şi ia rămas bun, observă că îşi răsese barba. Era de acord; îl făcea să arate cu mult mai tânăr.

Televizorul din salon era deschis, ca întotdeauna. Bărbatul cel înalt rămase în uşă pentru a‑şi lua rămas‑bun. Pe ecran, un comentator cu chipul serios anun­ţa: „Doamnelor şi domnilor, Preşedintele Statelor Unite."

— Sunteţi sigur că nu vreţi să mai staţi puţin? întrebă proprietăreasa. O să vorbească Preşedintele. Se zice că bietul om o să‑şi dea singur demisia.

— Taxiul mă aşteaptă la uşă, îi răspunse Quinn. Trebuie să plec.

Pe ecran apăru chipul Preşedintelui Cormack. Stătea ferm la biroul lui din Cabinetul Oval, sub Marele Sigiliu. Nu prea mai fusese văzut de optzeci de zile şi telespectatorii îşi dădeau seama că arăta mai bătrân, mai tras la faţă, mai ridat decât cu trei luni în urmă. Dar privirea aceea sfârşită din fotografia care făcuse înconjurul lumii, chipul aşa cum stătuse lângă groapa din Nantucket, dispăruse. Se ţinea drept şi se uita ţintă în obiectivul ca­merei de luat vederi, stabilind un contact vizual direct, chiar dacă electronic, cu mai bine de o sută de milioane de americani şi mai multe milioane de oameni din toată lumea, legaţi la tran­smisie prin satelit. Nu era nici urmă de istoveală sau înfrângere în atitudinea lui; glasul îi era măsurat, grav dar ferm.

— Concetăţeni americani..., începu el.

Quin închise uşa de la intrare şi coborî treptele spre taxi.

— Dulles, spuse el.

Pe trotuare felinarele scânteiau de decoraţiile de Crăciun, Moş Crăciunii din magazine hohoteau cât puteau mai bine, cu tranzistoarele lipite de urechi. Şofe­rul se îndreptă spre sud‑vest pe autostrada Monumentul Henry Shirley pentru a o coti la dreapta pe Bariera Râului şi apoi din nou pe Centura capitalei.

După câteva minute, Quinn observă că un număr tot mai mare de şoferi tră­geau la marginea drumului ca să se concen­treze asupra transmisiei din radiou­rile maşinilor. Pe trotuare în­cepuseră să se formeze grupuri de oameni strânşi în jurul câte unui tranzistor. Şoferul taxiului alb cu albastru avea o pereche de căşti pe cap. Ajunşi în dreptul barierei, ţipă: „Căăă‑cat, omule, nu‑mi vine să cred ce aud."

Îşi întoarse capul, ignorând drumul.

— Vrei să pun la difuzor?

— O să prind reluarea mai târziu, îi răspunse Quinn.

— Pot să trag pe dreapta, omule.

— Mergi înainte, spuse Quinn.

La Dulles Internaţional, Quinn îşi plăti taxiul şi intră pe uşă îndreptându‑se spre ghişeul de prezentare al companiei British Airways. În sala de aşteptare, ma­joritatea pasagerilor şi jumă­tate din personal erau adunaţi în jurul unui tele­vizor instalat pe un perete. Quinn găsi o funcţionară la ghişeu.

— Cursa doi‑zece spre Londra, spuse el dându‑i biletul.

Funcţionara îşi desprinse cu greu ochii de la televizor şi îi studie biletul, apăsând pe terminalul de pe birou ca să‑i confirme reţi­nerea locului.

— Schimbaţi la Londra pentru Malaga? întrebă ea.

— Exact.

Glasul lui John Cormack se auzea în holul neobişnuit de tă­cut.

— Pentru a distruge Tratatul Nantucket, oamenii aceştia au crezut că trebu­ie să mă distrugă mai întâi pe mine...

Funcţionara îi emise tichetul de îmbarcare, cu ochii ţintă la ecran.

— Pot să trec spre plecare? întrebă Quinn.

— Oh... da, sigur... călătorie plăcută.

Dincolo de controlul imigrării exista o zonă de aşteptare cu un bar liber de taxe. În spatele barului era aşezat un alt televi­zor. Toţi pasagerii erau adunaţi într‑un grup şi urmăreau ecra­nul cu atenţie.

— Pentru că nu puteau să ajungă până la mine, mi‑au luat fiul, unicul meu fiu iubit, şi mi l‑au ucis.

La scaunele rulante, printre cei care se îndreptau spre Boeingul care aştep­ta, era un bărbat în uniformă roş‑alb‑albastră a companiei British Airways, cu un tranzistor. Nu vorbea nimeni. La intrarea în avion, Quinn îşi oferi tichetul de îmbarcare unui însoţitor de bord care îi arătă cu mâna spre clasa întâi. Quinn îşi permisese luxul folosindu‑se de ultimii bani ai ruşilor. Auzi gla­sul Preşedintelui venind dinspre scaunele rulante din spatele lui în timp ce îşi băga capul în cabină.