Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Of, ce proastă... Se întoarse. Îl mai ţii minte pe Duncan McCrea? El m‑a dus la domnul Weintraub.

McCrea stătea la zece metri, se apropiase venind dinspre maşină. Avea obiş­nuitul lui zâmbet sfios.

— Salut, domnule Quinn.

Salutul era timid, respectuos ca întotdeauna. Nu era nimic timid în Coltul 45 automat din mâna sa dreaptă. Era aţintit fără şovăire asupra lui Sam şi a lui Qu­inn.

Pe uşa laterală a Ramului cobora cel de‑al doilea bărbat. Avea puşca auto­ma­tă pe care şi‑o scosese din valiză imediat după ce îi dăduse coltul lui McCrea.

— Cine‑i? întrebă Quinn.

Glasul lui Sam era foarte pierit şi foarte înspăimântat.

— David Weintraub, zise ea. Oh, Doamne, Quinn, ce‑am făcut?

— Ai fost trasă pe sfoară, draga mea.

Era greşeala lui, îşi dădea seama. Îi venea să se ia la palme. Când vorbise cu ea la telefon, nu‑i dăduse prin cap s‑o întrebe dacă‑l văzuse vreodată la faţă pe directorul adjunct pentru Ope­raţii de la CIA. Ea fusese convocată de două ori ca să dea ra­portul Comitetului de la Casa Albă. Quinn presupusese că Da­vid Wein­traub fusese prezent cu ambele prilejuri sau măcar cu una. De fapt, retrasului Director care ocupa una dintre cele mai secrete funcţii din America nu‑i prea plăcea să vină pe la Was­hington şi fusese plecat în ambele dăţi. În luptă, aşa cum Quinn o ştia foarte bine, presupunerile pot reprezenta un serios pericol pentru sănătate.

Omul scund şi îndesat cu puşca, pe care hainele groase îl fă­ceau să arate încă şi mai dolofan, se apropie ca să‑şi ia locul în spatele lui McCrea.

— Aşadar, sergent Quinn, ne‑am întâlnit din nou. Mă mai ţii minte?

Quinn îşi clătină capul negând. Omul bătu cu degetul în ră­dăcina nasului său aplatizat.

— Tu mi‑ai făcut asta, secătură. Acum are să te coste, Qu­inn.

Quinn clipi des încercând să‑şi amintească, văzu din nou un luminş din Vietnam, cu multă vreme în urmă: un ţăran vietna­mez, sau ceea ce mai rămăse­se din el, încă viu, pironit la pământ.

— Îmi amintesc, spuse el.

— Bun, zise Moss. Acum hai s‑o întindem. Unde stai?

— Cabană de lemn, sus în munţi.

— Scriind la un manuscris, înţeleg. La ăsta cred că trebuie să ne uităm şi noi un pic. Fără şmecherii, Quinn. Revolverul lui Duncan poate să nu te nime­rească pe tine dar fata o păţeşte. Iar tu n‑ai cum să scapi de asta.

Scutură ţeava puştii ca pentru a‑i arăta că n‑avea nici o şansă să facă zece metri spre copaci fără să fie doborât.

— Du‑te dracului, îi spuse Quinn.

Drept răspuns, Moss chi­coti, cu răsuflarea şuierându‑i prin nasul strâmbat.

— Pesemne că frigul ţi‑a degerat creierul, Quinn. Să‑ţi spun ce am de gând. Te ducem pe tine şi pe fată pe malul râului. Ni­meni care să ne deranjeze ni­meni cale de kilometri întregi. Pe tine te legăm de un copac şi tu te uiţi, Quinn, te uiţi. Mă jur că o să dureze două ore până să crape fata şi în fiecare secundă o să se roage să crape mai repede. Acuma hai să ne conduci.

Quinn reflectă la luminişul din junglă, ţăranul cu încheietu­rile mâinilor, coa­telor, genunchilor şi gleznelor sfărâmate de alice moi de plumb, scâncind că nu era decât un ţăran, că nu ştia ni­mic. Atunci de‑abia îşi dădu seama că anche­tatorul cel bondoc ştia deja, ştia de mai multe ceasuri, că el fusese cel care‑l trimi­sese cu un pumn direct în salonul de ortopedie.

Singur, ar fi încercat să lupte chiar dacă nu avea nici o şansă, ar fi murit direct cu un glonte în inimă. Dar cu Sam... Încuviinţă din cap.

McCrea îi separă, îi legă lui Quinn mâinile la spate cu cătu­şele, făcu la fel şi cu Sam. McCrea se urcă la volanul Renegadei cu Quinn lângă el. Moss venea în urma lor cu Ramul în spatele căruia zăcea Sam.

În West Danville lumea se mişca pe străzi dar nimeni nu acordă nici o aten­ţie celor două maşini de teren care se îndrep­tau spre Johnsbury. Un bărbat îşi ridică mâna în semn de salut, salutul tovărăşesc al celor care supravieţuiau gerului năprasnic. McCrea îi răspunse cu chipul luminat de zâmbetul lui priete­nos şi la Danville o luă spre nord către Lost Ridge. La Cimitirul papistaş Ouinn îi indică o altă cotitură la stingă, în direcţia Muntelui Ursului. În urma lor Ramul, fără lanţuri de zăpadă, avea probleme.

Acolo unde se termina drumul pavat, Moss abandonă Ra­mul şi se caţără în spatele Renegadei, împingând‑o pe Sam înaintea lui. Ea era albă ca varul şi tremura de spaimă.

— Chiar ai vrut să ţi se piardă urma, zise Moss când ajun­seră la cabană.

Afară erau 30° sub zero dar interiorul cabanei era încă plă­cut şi cald aşa cum îl lăsase Quinn. El şi Sam fură forţaţi să se aşeze la distanţă unul de celălalt pe un pat cazon dintr‑un un­gher al zonei de locuit în plan deschis care forma principala în­căpere a cabanei. McCrea îi ţinu în continuare sub ameninţarea armei în timp ce Moss făcea o rapidă inspecţie în celelalte ca­mere ca să fie sigur că erau singuri.

— Drăguţ, zise el în sfârşit cu satisfacţie. Frumos şi izolat. Nici că puteai să aranjezi mai bine pentru mine.

Manuscrisul lui Quinn era pus într‑un sertar al biroului de scris. Moss îşi scoase pufoaica, se aşeză într‑un fotoliu şi începu să citească. McCrea, în ciuda faptului că prizonierii erau încătu­şaţi, stătea într‑un fotoliu cu faţa spre Sam şi spre Quinn. Mai avea încă zâmbetul de băiat bun din vecini. Cu mare întârziere Quinn îşi dădu seama că aceasta era o mască elaborată de băr­batul mai tânăr de‑a lungul anilor pentru a‑şi acoperi eul lăun­tric.

— Aţi câştigat, spuse Quinn după o vreme. M‑ar interesa to­tuşi să ştiu cum aţi făcut‑o.

— Nici o problemă, zise Moss citind încă. N‑o să schimbe nimic, în orice caz.

Quinn începu cu o întrebare măruntă şi nesemnificativă.

— Cum l‑aţi ales pe McCrea pentru treaba de la Londra?

— A fost o chestie de baftă, îi răspunse Moss. Mare baftă. Nici nu mi‑a dat prin cap c‑o să am omul meu care să mă ajute acolo. O gratificaţie, gest de bună­voinţă al împuţitei de Compa­nii.

— Cum aţi ajuns voi doi împreună?

Moss îşi ridică privirea.

— America Centrală, spuse el simplu. Am petrecut mai mulţi ani pe acolo. Duncan a crescut prin părţile alea. L‑am întâlnit când era un copil. Ne‑am dat seama că avem aceleaşi gus­turi. La dracu', eu l‑am recrutat la Companie.

— Aceleaşi gusturi? se interesă Quinn.

Ştia care erau gustu­rile lui Moss. Voia să‑l facă să vorbească. Psihopaţii sunt fericiţi să vorbească despre ei atunci când cred că sunt în afară de peri­col.

— Păi, aproape, răspunse Moss. Doar că Duncan preferă doamnele, şi eu nu. Sigur că mai înainte îi place să le aranjeze oleacă nu, băiete?

Începu să citească din nou. Chipul lui McCrea se destinse într‑un zâmbet fericit.

— Sigur că da, domnule Moss. Ştiţi că ăştia doi se culcau la Londra? Credeau că eu n‑aud. Cred că trebuie să recuperez ceva.

— Cum zici tu, băiete, îi răspunse Moss. Dar Quinn e al meu. Ai s‑o mier­leşti încet de tot, Quinn. Am de gând să mă distrez.

Continuă să citească. Sam îşi întinse brusc capul înainte să vomite. Nu ieşi nimic, Quinn îi mai văzuse pe unii recruţi din Vietnam făcând la fel. Spaima ge­ne­ra un flux de aciditate în sto­mac, care irita membranele sensibile şi producea spasme uscate.

— Cum aţi păstrat legătura la Londra?