Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Quinn trecu cu Jeepul de Swanton şi St. Albans, îndreptându‑se spre ora­şul Burlington, apoi se îndepărtă de lacul Champlain pentru a urma Ruta 89 spre capitala statului, Montpelier. De aici ieşi pe şoseaua principală pentru a o lua pe Ruta 2 care urca prin East Montpelier, urmând valea râului Winooski prin Plainfield şi Marshfield către West Danville.

Iarna sosise devreme în regatul de Nord‑Est şi dealurile se apropiau unele de altele, parcă chircite de frig; vehiculele care treceau arar în sens opus erau nişte baloane anonime de căl­dură, cu radiatoarele date la maximum, care conţi­neau câte o fi­inţă umană capabilă, mulţumită tehnologiei, să supravieţuiască unui ger care ar fi ucis un trup neapărat în câteva minute.

Drumul se îngusta din nou dincolo de West Danville, stră­juit de mari ridică­turi de zăpadă pe ambele laturi. După ce trecu prin comunitatea bine ferecată a Danvilului însuşi, Quinn îşi puse maşina în tracţiune dublă pentru etapa finală până la St. Johnsbury.

Orăşelul de pe râul Passumpsic era ca o oază între munţii în­gheţaţi, cu ma­ga­zine şi baruri, şi lumini şi căldură. Quinn găsi un agent imobiliar pe Strada Principală, căruia îi adresă cererea sa. Nu era cea mai aglomerată perioadă din an pentru el. Omul reflectă asupra cererii nedumerit.

— O cabană? Păi, sigur, închiriem cabane vara. Majoritatea proprietarilor nu vor să‑şi petreacă decât o lună, maximum şase săptămâni în cabanele lor, apoi şi le închiriază pentru restul se­zonului. Dar acum?

— Acum, spuse Quinn.

— Undeva anume? întrebă agentul.

— În Regat.

— Chiar vreţi să vă pierdeţi urma, domnule.

Dar îşi verifică lista şi se scărpina în cap.

— S‑ar putea să existe un loc, zise el. Al unui dentist din Barre, de jos din ţinutul cald.

Ţinutul cald era în perioada respectivă cu 15° sub zero în loc de 20°. Agen­tul îl sună pe dentist care se arătă de acord cu închirierea pentru o lună. Se uită apoi la Jeepul de afară.

— Aveţi lanţuri de zăpadă la Renegadă, domnule?

— Nu încă.

— O să aveţi nevoie de ele.

Quinn îşi cumpără şi îşi montă lanţurile şi plecară împreună. Era doar la 15 mile dar drumul le luă mai bine de un ceas.

— Este pe Lost Ridge, spuse agentul. Proprietarul o folo­seşte numai în toiul verii, pentru plimbări şi pescuit. Încercaţi să vă ascundeţi de avocaţii nevestei sau ceva în genul ăsta?

— Am nevoie de linişte şi pace ca să scriu o carte, îi răs­punse Quinn.

— Aha, scriitor, exclamă agentul dumirit. Oamenii sunt în­totdeauna gata să‑i scuze pe scriitori, la fel ca şi pe toţi ceilalţi zănateci ca ei.

Se îndreptară mai întâi înapoi spre Danville, apoi o luară spre nord pe un drumeag mai mic. La North Danville agentul îl călăuzi pe Quinn către vest, în­spre ţinutul sălbatic. În faţa lor Dealurile Kittredge se profilau pe cer impenetra­bile. Drumeagul ducea spre stânga lanţului, către Muntele Ursului. Pe pantele muntelui agentul îi făcu un semn cu mâna spre un drumeag îne­cat în zăpadă. Quinn trebui să se folosească de toată puterea motorului, de dubla tracţiune şi de lanţurile pentru zăpadă ca să ajungă acolo.

Cabana era din buşteni, trunchiuri uriaşe aşezate orizontal sub un acoperiş jos, cu un metru de omăt pe deasupra. Dar era bine clădită, cu o căptuşeală interioară şi triplă lăcuire. Agentul îi arătă garajul alipit o maşină lăsată neîn­călzită peste noapte în climatul acesta, a doua zi nu ar fi fost decât o bucată solidă de metal şi benzină îngheţată şi soba cu lemne care încălzea apa şi radiatoarele.

— O iau, spuse Quinn.

— O să aveţi nevoie de petrol pentru lămpi, de butelii cu butan pentru gătit, de un topor cu care să tăiaţi lemnele pentru sobă, îl informă agentul. Şi de ben­zină de rezervă. Nu‑i bine să vă terminaţi proviziile pe aici. Şi îmbrăcăminte adec­vată. Hai­nele dumneavoastră mi se par cam subţiri. Aveţi grijă să vă acope­riţi faţa ca să nu vă îngheţe. Telefon n‑are. Sigur vreţi s‑o luaţi?

— O iau, repetă Quinn.

Se întoarseră în St. Johnsbury. Quinn îşi dădu numele şi na­ţionalitatea şi plăti dinainte.

Agentul ori era prea curtenitor, ori prea lipsit de curiozitate ca să întrebe de ce şi‑ar fi dorit un quebechez un refugiu în Vermont atâta vreme cât Quebecul era plin de atâtea locuri liniştite.

Quinn reperă câteva telefoane publice pe care să le poată fo­losi la orice oră din zi şi din noapte şi rămase să‑şi petreacă noaptea la hotel. Dimineaţa îşi umplu Jeepul cu toate proviziile de care avea nevoie şi o porni înapoi în munţi.

La un moment dat, când se oprise pe drumul de dincolo de North Danville ca să se dumirească încotro s‑o apuce, i se păru că aude zgomotul unui motor undeva în spate, mai la poalele munţilor, dar trase concluzia că era vreun sunet de prin sat sau poate chiar ecoul propriei sale maşini.

Aprinse focul şi încet‑încet cabana începu să se dezgheţe. Soba era eficientă, duduind în spatele uşilor de metal, şi când le deschidea parcă se afla în faţa unui furnal. Apa din rezervor se dezgheţă şi începu să se înfierbânte, încălzind radiatoarele din cele patru camere ale cabanei şi rezervorul secundar pentru apă de la bucătărie şi de la baie. Pe la mijlocul zilei ajunsese în că­maşă şi începea să simtă bine căldura . După prânz îşi luă topo­rul şi tăie lemne de foc pentru o săptămânâ, din mormanul de trunchiuri de pin stivuite în spate.

Îşi cumpărase un radio cu tranzistori dar n‑avea nici televi­zor, nici telefon. După ce se văzu dotat cu provizii pentru o săptămână, îşi luă noua maşină de scris portabilă şi începu să bată la ea. A doua zi se duse cu maşina la Montpelier şi plecă cu avionul la Boston şi de acolo la Washington.

Destinaţia sa era Gara Uniunii de pe Massachusetts Avenue colţ cu Strada Doi, una dintre cele mai elegante gări din Ame­rica, strălucind încă de recentele renovări. O parte din aranja­ment fusese schimbat faţă de ce îşi amintea el că era cu ani în urmă. Dar şinele erau tot la locul lor, pornind din sala mare de plecare de la subsol, chiar de sub holul principal.

Descoperi ce căuta vizavi de porţile de îmbarcare H şi J pentru Amtrak. Între uşa biroului de poliţie a Amtrakului şi toaleta pentru doamne exista un şir de opt cabine telefonice. Toate numerele începeau cu prefixul 789; şi le notă pe toate opt, îşi puse scrisoarea la poştă şi plecă.

În timp ce taxiul îl aducea înapoi traversând Potomacul spre aeroportul internaţional din Washington, când o coti pe strada 14th, în dreapta zări în fugă Casa Albă. Se întrebă ce mai făcea omul care îi spusese „Adu‑ni‑l înapoi" şi faţă de care nu se ţi­nuse de cuvânt.

În luna care se scursese de la înmormântarea fiului lor, în fa­milia Cormack şi în relaţiile dintre soţi se petrecuse o schimbare căreia numai un psihiatru ar fi putut să‑i găsească logica sau ex­plicaţia.

În timpul răpirii, cu toate că era grav afectat de stres, griji, anexietate şi insomnie, Preşedintele izbutise să‑şi menţină con­trolul. Către sfârşitul perioadei de captivitate a băiatului, când informaţiile din Londra tindeau să indice că se apropia schim­bul, păruse chiar că‑şi revine. Soţia lui era cea care, mai puţin in­te­lectuală şi cu mai puţine responsabilităţi administrative să‑i, distragă atenţia, se lăsase pradă durerii şi sedativelor.

Dar din ziua aceea sinistră de la Nantucket când îşi încredinţaseră unicul fiu ţărânii reci, rolurile părinţilor se inversaseră sub­til. Myra Cormack plânsese la pieptul agentului secret lângă groapă şi în avionul cu care se întorceau la Washington. Dar, pe măsură ce se scurgeau zilele, dădea semne că începea să‑şi revină. Poate pentru că recunoştea că, după ce‑şi pierduse copi­lul dependent de ea, moştenise un altul, soţul care nu mai depinsese niciodată de ea până atunci.