Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

O librărie din St. Johnsbury îi puse la dispoziţie un atlas care arăta că existau trei Rockcastele în Statele Unite. Dar unul era foarte departe în sud, altul în vestul îndepărtat. Accentul lui Sam era mai aproape de Coasta de Est. Cel de‑al treilea Rockcastle era în comitatul Goochland din Virginia.

Cercetările de la telefon îl descoperiră. Exista un Reverend Brian Somerville din Rockcastle, Virginia. Era singurul menţio­nat ortografia comparativ neobiş­nuită a numelui îl făcea să se deosebească de Summervilli şi Sommervilli.

Quinn îşi părăsi iarăşi bîrlogul, luă un avion de la Montpelier la Boston şi de acolo la Richmond, aterizând la Byrd Field, în prezent rebotezat cu un glorios optimism Aeroportul interna­ţional Richmond. Cartea de telefon de la aeroport îşi avea obiş­nuitele pagini galbene la sfârşit şi arăta că reverendul era încă în func­ţie la biserica Sf. Măria din Smyrna de pe şoseaua Square nr. 3, dar îşi avea reşe­dinţa pe şoseaua Rockcastle nr. 290. Qu­inn îşi închirie un mic automobil cu care parcurse cele 36 de mile de pe Ruta 6 spre vest până la Rockcastle. Reve­ren­dul So­merville veni chiar el să răspundă la uşă.

În salonul din faţă, predicatorul liniştit cu părul argintiu îl servi cu ceai şi îi confirmă că da, fiica sa era într‑adevăr Samantha şi lucra la FBI. Apoi ascultă ce avea de spus Quinn. În timpul povestirii deveni grav.

— De ce credeţi că fiica mea este în primejdie, domnule Quinn? întrebă el.

Quinn îi explică.

— Dar sub supraveghere? Chiar a Biroului? A făcut ceva rău?

— Nu, domnule, nu a făcut. Dar există unii care o bănuiesc pe nedrept. Şi ea nu ştie. Eu nu vreau decât să o previn.

Blajinul bătrân se uită la scrisoarea din mâna lui şi oftă. Qu­inn ridicase un colţ de perdea şi îi dezvăluise o lume cu totul necunoscută. Se întrebă ce ar fi făcut în locul său răposata lui soţie: ea fusese întotdeauna cea dinamică. Decise că ea i‑ar fi transmis mesajul copilei lor aflate la ananghie.

— Foarte bine, spuse el. Am să mă duc să o văd.

Şi se ţinu de cuvânt. Îşi luă automobilul vechi, conduse fără grabă până la Washington şi îşi vizită fiica acasă la ea în aparta­ment fără s‑o anunţe. Aşa cum fusese îndrumat, menţinu con­versaţia la fleacuri şi îi întinse unica foaie de hâr­tie. Aceasta spunea simplu: „Continuă să vorbeşti natural. Deschide plicul şi citeşte în tihnă. După aceea arde‑l şi urmează instrucţiunile. Quinn."

Sam aproape că se sufocă la vederea cuvintelor, dându‑şi seama că ceea ce voia să‑i spună Quinn era că avea apartamentul ascultat. Era ceva ce ea făcuse altora în exerciţiul funcţiunii, dar nu se aştepta niciodată să i se facă şi ei. Se ui­tă în ochii în­grijoraţi ai părintelui ei, continuă să vorbească natural şi luă plicul pe care i‑I întindea. Când reverendul plecă pentru a se în­toarce la Rockcastle, îl însoţi până la maşină şi îl sărută prelung.

Scrisoarea din plic era la fel de scurtă. La miezul nopţii tre­buia să stea lângă telefoanele de vizavi de platformele de îmbar­care în Amtrack H şi J la Gara Uniu­nii şi să aştepte. Un tele­fon avea să sune; de la Quinn.

Primi telefonul pe care i‑l dădea de la o cabină din St. Johnsburg exact la miezul nopţii. Îi povesti despre Corsica, şi Lon­dra, şi scrisoarea falsă pe care i‑o trimisese, convins că avea să fie redirijată către comitetul de la Casa Albă.

— Dar Quinn, protestă ea, dacă Orsini chiar nu ţi‑a dezvă­luit nimic, s‑a terminat, aşa cum ai spus chiar tu. De ce să pretinzi că a vorbit dacă nu‑i aşa?

Îi vorbi despre Petrosian care şi atunci când era pierdut, cu rivalii uitân­du‑se pe tabla de şah, izbutea să‑i convingă că avea o lovitură de maestru în mânecă şi îi obliga să facă greşeli.

— Cred că ei, oricine ar fi, vor ieşi la iveală datorită scriso­rii, îi spuse el. În ciuda faptului că am afirmat că n‑am să mai iau legătura cu tine, eşti totuşi singurul lor fir posibil dacă poli­ţia nu reuşeşte să mă găsească. O să te sun la fiecare două zile, la miezul nopţii, la unul din numerele acestea.

Dură şase zile.

— Quinn, îl cunoşti pe un individ cu numele de David Weintraub?

— Da, îl cunosc.

— E la Companie, nu?

— Da. E director. De ce?

— A vrut să se întâlnească cu mine. A spus că a apărut ceva. Repede. El nu înţelege, crede că tu ai putea.

— V‑aţi întâlnit la Langley?

— Nu, a zis că e prea expus. Ne‑am dat întâlnire într‑o ma­şină a Companiei, undeva pe lângă Tidal Basin. Am vorbit în timp ce mergeam.

— Ţi‑a spus ce?

— Nu, a zis că are senzaţia că nu poate să aibă încredere în nimeni, nu mai poate. Doar în tine. Vrea să te întâlnească în condiţiile puse de tine, oricând şi oriunde. Poţi să ai încredere în el, Quinn?

Quinn reflectă. Dacă David Weintraub era şi el un ticălos, oricum, pentru rasa umană nu mai exista nici o speranţă.

— Da, îi răspunse el. Am.

Îi dădu ora şi locul pentru întâlnire.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

Sam Somerville sosea la aeroportul din Montpelier a doua zi seara. Era înso­ţită de Duncan McCrea, tânărul de la CIA care îi transmisese prima oară cererea directorului adjunct de la Operaţii de a se întâlni cu ea.

După aterizarea navetei PBA Beechcraft 1900 de la Boston, au închiriat un Dodge Ram de teren chiar de la aeroport şi şi‑au luat camere la un hotel de la marginea capitalei statului. Amândoi îşi aduseseră cele mai călduroase haine pe care le pu­tea oferi Washingtonul, la sugestia lui Quinn.

Directorul de la CIA motivase că avea o şedinţă planificată la nivel înalt de la care nu putea să lipsească şi urma să so­sească a doua zi în zori, la timp pentru întâlnirea de pe drum cu Quinn.

Ateriză la ora 7.00 cu un avion cu reacţie de zece locuri pentru personalul de conducere ale cărui însemne Sam nu le cu­noştea. McCrea îi explică după aceea că era un avion de comu­nicaţii al Companiei şi că firma de închirieri înscrisă pe fuzelaj era o acoperire pentru CIA.

Îi salută pe amândoi scurt dar cordial în timp ce cobora treptele avionului spre pistă, încălţat cu bocanci grei de zăpadă, cu pantaloni groşi şi o pufoaică îmblănită. Îşi ducea valiza în mână. Se urcă direct în spatele Ramului şi porniră. McCrea era la volan iar Sam îi dădea îndrumări după harta pe care o avea în faţă.

La ieşirea din Montpelier o luară pe Ruta 2 care urca prin micul oraş East Montpelier şi continuară pe drumul spre Plainfield. Chiar după cimitirul Plain­mont dar înainte de porţile co­legiului Goddard, există un loc unde râul Winooski se îndepăr­tează de drum pentru a face o buclă mare spre sud. În această semilu­nă de teren dintre drum şi râu se află un pîlc de copaci înalţi, la vremea aceea a anului toarte tăcuţi şi acoperiţi ae omăt. Printre arbori sunt câteva mese puse la dispoziţia celor veniţi la picnic în vacanţa de vară şi un loc de oprire şi parcare pentru maşinile sosite la camping. Aici spusese Quinn că avea să fie la ora 8.00.

Sam îl zări prima. Ieşise din spatele unui copac de la două­zeci de metri de Ramul care se oprea. Fără să‑şi mai aştepte în­soţitorii, sări din maşină, alergă spre el şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului.

— Eşti teafără, copile?

— Bine. Oh, Quinn, slavă Domnului că tu eşti teafăr!

Quinn rămăsese cu privirea aţintită în spate pe deasupra ca­pului ei. Îl simţi că înţepenise.

— Pe cine ai adus? întrebă el liniştit.