Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Nu se grăbi deloc. Apa fierbinte îi dădea un sentiment plă­cut şi se săpuni din cap până în picioare. Făcuse un duş pe feri­botul Napoleon, dar asta fusese cu 48 de ore în urmă. Atât să fi fost? Ceasul îi dispăruse. Ştia că fusese răpit la ora prânzului, dar acum patru ore, douăsprezece sau douăzeci şi patru? Ori­cum ar fi fost, gustul ascuţit de mentă al pastei de dinţi îi dădea o senzaţie plăcută în gură. Avu un şoc doar când, după ce‑şi să­puni barba, luă aparatul de ras şi se uită în oglindă. Nemernicii îl tunseseră altfel.

Şi nici nu‑i stătea rău. Părul castaniu îi fusese tuns şi aran­jat, dar pieptă­nat diferit. Nu exista nici un pieptene printre arti­colele de toaletă; putea să şi-l aşeze cum voia doar cu degetele şi atunci stătea în smocuri, aşa că îl puse la loc aşa cum i‑l lă­sase frizerul necunoscut. De‑abia terminase, că ospătarul se şi întoarse.

— Foarte bine, îţi mulţumesc, amice, îi spuse Quinn.

Omul nu dădu nici un semn că îl auzise; îndepărtă obiectele cu care se spălase, lăsă masa şi reapăru cu o tavă. Pe ea avea suc proaspăt de portocale, fulgi, lapte, zahăr, o tigăiţă în care erau ouă cu costiţă, pîine prăjită, unt, mar­me­ladă de portocale şi cafea. Ca­feaua era proaspătă şi avea o aromă îmbietoare. Ospătarul aşeză un scaun simplu de lemn lângă masă, făcu o plecăciune ţeapă­nă şi plecă.

Quinn îşi aminti de o veche tradiţie engleză. Când te duceau în Turn să‑ţi taie capul, îţi dădeau întotdeauna o masă bună înainte. Mâncă oricum. Totul.

De cum isprăvi, Rumpelstiltskinul reveni, de data aceasta cu un vraf de haine, proaspăt spălate şi călcate. Dar nu ale lui. O cămaşă albă apretată, crava­tă, şosete şi un costum din două piese. Totul îi venea de parcă ar fi fost croite special pentru el. Servitorul îi arătă hainele cu un gest şi bătu în ceas ca şi cum ar fi vrut să îi spună că nu mai era mult timp de pierdut.

După ce se îmbrăcă, uşa se deschise din nou. Acum era ele­gantul om de afaceri şi, cel puţin, acesta putea să vorbească.

— Dragă amice, arăţi mult mai bine şi te şi simţi mai bine, sper. Scuze sincere pentru invitaţia neceremonioasă de a veni aici. Am avut impresia că fără ea n‑ai fi binevoit să ni te ală­turi.

Arăta tot ca scos din cutie şi vorbea ca un ofiţer din regi­mentele de gardă.

— Al naibii să fiu dacă nu‑ţi recunosc meritele atunci când o meriţi, spuse Quinn. Ai stil.

— Câtă amabilitate, murmură omul de afaceri. Şi acum, dacă vrei să mă însoţeşti, superiorul meu doreşte să schimbe cu dumneata câteva vorbe.

Îl conduse pe Quinn pe un coridor pustiu până la un ascen­sor. În timp ce liftul zumzăia urcând, Quinn îl întrebă cât era ceasul.

— Ah, da, spuse omul de afaceri. Obsesia americană cu ora din zi. De fapt, e aproape miezul nopţii. Mă tem că bucătarul nostru de peste noapte nu e speciali­zat decât în micul dejun.

Ieşiră din lift într‑un alt coridor, de data aceasta cu covoare pluşate, cu mai multe uşi din lemn lambrisat. Călăuza îl con­duse pe Quinn până la celălalt ca­păt, deschise o uşă, îl pofti înăuntru, se retrase şi o închise la loc.

Quinn se trezi într‑o încăpere care ar fi putut să fie tot atât de bine cabinet sau salon. În jurul căminului cu gaze erau gru­pate nişte canapele cu fotolii, dar la fereastră era un birou im­punător. Bărbatul care se ridică din spatele acestuia înaintând ca să‑l salute era mai în vârstă decât Quinn, cam de 55 de ani, îşi dă­du Quinn cu presupusul, într‑un costum elegant. Avea şi el un aer de autoritate în mişcări şi pe chipul sever, care nu ad­mitea replică. Dar tonul îi era destul de amabil.

— Dragă domnule Quinn, ce bine că ai venit la mine!

Quinn începuse să se plictisească. Tot jocul ăsta avea şi el o limită.

— În regulă, putem să terminăm cu joaca asta de‑a v‑aţi ascunselea? M‑aţi înţepat, m‑aţi drogat până mi‑am pierdut cunoş­tinţa, m‑aţi adus aici. Splendid. Complet inutil. Dacă voi ăştia, britanicii din umbră, voiaţi să vorbiţi cu mine, era mult mai simplu să fi trimis doi curcani ca să mă salte, fără nici un fel de ace hipodermice şi alte tâmpenii de soiul ăsta.

Omul din faţa lui se opri cu un aer sincer mirat.

— Aha, înţeleg. Crezi că eşti în mâinile celor de la MIŻ5 sau MIŻ6? Mă cam tem că nu. Cealaltă parte, ca să zic aşa. Dă‑mi voie. Sunt generalul Vădim Kirpi­cenko, proaspăt numit şef al Primului Directorat Superior, KGB. Geografic te afli încă la Londra; tehnic eşti pe teritoriu suveran sovietic ambasada noastră din Kensington Park Gardens. Nu vrei să iei loc?

Pentru a doua oară în viaţa ei, Sam Somerville era poftită în Sala Operativă din subsolul Aripii de Vest a Casei Albe. De‑a‑bia sosise cu avionul de la Madrid de cinci ore. Nu ştia ce ar fi vrut să afle oamenii puterii de la ea, dar era cât se poate de evi­dent că nu doreau să fie lăsaţi să aştepte.

Vicepreşedintele era înconjurat de patru membri superiori ai Cabinetului, plus Brad Johnson, Consilierul pentru securitate naţională. Mai participau şi directorul FBI şi Philip Kelly. Lee Alexander de la CIA venise singur. Mai era de faţă şi Kevin Browo, repatriat de la Londra pentru a da personal raportul, ceea ce tocmai terminase de făcut la intrarea lui Sam. Era lim­pede că atmosfera îi era ostilă.

— Ia loc, tânără doamnă, o invită vicepreşedintele Odell.

Se aşeză pe un scaun de la capătul mesei, de unde puteau s‑o vadă cu toţii. Kevin Brown se uita la ea încruntat; ar fi preferat ca mai întâi s‑o fi chestionat el personal şi de‑abia după aceea să informeze comitetul. Nu era deloc plăcut să‑ţi vezi subalternii chemaţi să dea socoteală direct.

— Agent Somerville, i se adresă vicepreşedintele, comitetul acesta ţi‑a per­mis să te întorci la Londra şi să‑l eliberezi pe in­dividul Quinn pe răspunderea dumitale pentru un singur motiv: afirmaţia pe care ai făcut‑o că acesta ar putea să înregistreze unele progrese în identificarea răpitorilor deoarece era singurul care îi văzuse. Ţi s‑a mai spus să păstrezi legătura şi să tran­smiţi informaţii. De atunci... nimic. Cu toate acestea, am primit un potop de informări despre cada­vre împrăştiate prin toată Europa şi mereu dumneata şi Quinn aţi fost la câţiva metri de ele. Acuma vrei să ne spui, te rog, ce dracu' aţi făcut?

Sam le povesti. Porni de la bun început, cu amintirea nedes­luşită pe care o avea Quinn despre un tatuaj cu un păianjen pe mâna unuia dintre cei de la de­po­zitul Babbidge; pista urmată via gangsterul Kuyper din Antwerp până la Mar­chais, deja mort sub urt pseudonim în roata mare din Wavre. Le povesti despre bănuiala lui Quinn că Marchais şi‑ar fi putut aduce un vechi ca­marad în operaţi­une şi despre descoperirea lui Pretorius în ba­rul acestuia de la Den Bosch. Le povesti despre Zack, coman­dantul de mercenari Sidney Fielding. Ceea ce avusese acesta de spus cu câteva minute înainte să moară îi lăsă pe toţi amuţiţi. Termină cu microfonul ascuns în poşetă şi plecarea lui Quinn de unul singur în Corsica pentru a‑l găsi şi chestiona pe cel de‑al patrulea membru al bandei, misteriosul Orsini care, după spusele lui Zack, era cel care adusese centura cu explozibil în ea.

— După aceea mi‑a dat telefon, acum douăzeci de ore, şi mi‑a spus că s‑a isprăvit, pista s‑a răcit, Orsini e mort şi n‑a su­flat o vorbă despre grăsan...

După ce termină, urmă o perioadă de tăcere.

— Iisuse! exclamă Reed. E incredibil. Avem vreo dovadă care să tindă să sprijine toate astea?