Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

La sud‑est de aeroportul Ajaccio, acolo unde drumul din­spre munţi se întâl­neşte cu şoseaua litorală, Quinn traversă râul Prunelli, la vremea aceea foarte umflat de ploile de iarnă care se scurgeau pe dealuri către mare. Smith & Wessonul îl servise cu credinţă la Oldenburg şi Castelblanc dar el nu mai putea să stea să aştepte feribotul şi trebuia să plece cu avionul fără bagaj. Îşi luă rămas bun de la arma FBI‑ului şi o aruncă de­parte în râu, creînd o nouă durere birocratică de cap pentru Clădirea Hoover. Apoi porni mai departe pe ultimele patru mile rămase până la aeroport.

Acesta este o clădire modernă, joasă, lată, uşoară şi diafană, împărţită în două părţi legate printr‑un tunel, una pentru sosiri şi alta pentru plecări. Îşi parcă Opelul Ascona în parcare şi in­tră în terminalul pentru plecări. Locul de‑abia era la ora deschi­derii. La jumătatea drumului, chiar după magazinul de ziare, găsi biroul de informaţii şi se interesă de prima cursă. Nu era nici una pentru Franţa în următoarele două ore, dar exista ceva şi mai bun. Lunea, marţea şi duminica, Air France are o cursă directă spre Londra la ora 9.00 a.m.

Oricum, tot voia să se ducă acolo ca să le dea un raport complet lui Kevin Brown şi lui Nigel Cramer; se gândea că cei de la Scotland Yard erau la fel de îndreptăţiţi ca şi FBI‑ul să ştie ce se întâmplase din octombrie până în noiem­brie, jumătate în Marea Britanie şi jumătate în Europa. Îşi cumpără un bilet până la Heathrow şi se interesă de cabinele telefonice. Erau mai multe în şir în spatele biroului de informaţii. Avea nevoie de fise şi se duse să‑şi schimbe o bancnotă la magazinul cu reviste. De‑abia trecuse de ora şapte; mai avea de aşteptat două ore.

În vreme ce îşi schimba banii şi se întorcea la telefon, nu‑l observă pe omul de afaceri britanic care intrase în terminal din direcţia curţii exterioare. Se părea că nici acesta nu‑l observase pe el. Îşi scutură câteva picături de ploaie de pe umerii superb croitului costum cu vestă, îşi împături pardesiul gri‑cărbune şi şi‑l puse pe braţ, îşi agăţă umbrela închisă de acelaşi cot şi se duse să studieze revistele. După câteva minute îşi cumpără una, se uită în jur, alese o banchetă circulară dintre cele opt care în­conjurau stâlpii de susţinere a acoperişului.

Cea pe care şi‑o alesese îi permitea să vadă porţile de la in­trare, biroul de control al biletelor, şirul de cabine telefonice şi uşile de îmbarcare ce duceau spre holul de plecare. Omul îşi în­crucişă picioarele elegant încălţate şi începu să‑şi citească re­vista.

Quinn cercetă cartea de telefon şi făcu primul apel la firma de maşini închiriate. Agentul venise devreme la birou. Îşi dădea şi el cea mai mare silinţă.

— Sigur că da, monsieur. La aeroport? Cheile sub preşul de la picioarele şoferului? Putem s‑o luăm de colo. Cât despre plată... Apropo, ce marcă este?

— Un Opel Ascona, îi răspunse Quinn.

Urmă o pauză plină de îndoială.

— Monsieur, noi nu avem nici un Opel Ascona. Sunteţi si­gur că aţi închiri­at‑o de la noi?

— Sigur că da, dar nu de aici din Ajaccio.

— Aha, v‑aţi dus pesemne la filiala noastră din Bastia? Sau Calvi?

— Nu, Arnhem.

De‑acuma omul chiar îşi dădea cu adevărat toată silinţa.

— Unde vine Arnhem, monsieur?

— În Olanda.

În clipa aceasta, omul renunţă la orice strădanie.

— Cum dracului o să izbutesc eu să trimit înapoi o maşină olandeză de aici de la aeroportul din Ajaccio?

— Aţi putea s‑o conduceţi chiar dumneavoastră, îl sfătui Quinn rezonabil. O să fie foarte bună după ce o s‑o reparaţi.

Urmă o pauză prelungită.

— Să o reparăm? Ce s‑a stricat la ea?

— Păi, partea din faţă a trecut printr‑un hambar şi partea din spate a primit o duzină de gloanţe.

— Şi plata pentru toate astea? întrebă agentul în şoaptă.

— Trimiteţi nota ambasadorului american de la Paris, îi răs­punse Quinn şi închise imediat. I se părea gestul cel mai uman pe care‑l putea face.

Sună la barul din Estepona şi vorbi cu Ronnie, care‑i dădu numărul vilei din munţi unde Bernie şi Arfur o păzeau pe Sam după ce anunţară sus şi tare că refuzau să mai joace poker cu ea. Quinn sună la noul număr şi Arfur o chemă la telefon.

— Quinn, iubitule, eşti întreg?

— Minunat. Ascultă, iubito, s‑a terminat. Poţi să te urci în avionul de la Malaga la Madrid şi de acolo la Washington. Or să vrea să vorbească cu tine; probabil comitetul ăla fantezist o să vrea să‑ţi asculte povestea. O să fii în siguranţă. Spune‑le aşa: Orsini a murit fără să vorbească. N‑a suflat nici un cuvânt, oricine ar fi grăsanul menţionat de Zack sau susţinătorii lui, nu mai poate să ajungă nimeni la ei niciodată. Eu trebuie s‑o şterg. Şi acuma, pa.

Închise retezându‑i şuvoiul întrebărilor.

Plutind liniştit în spaţiu, un satelit ale agenţiei naţionale de securitate ascultă convorbirea, împreună cu alte milioane din aceeaşi dimineaţă, şi trans­mise vorbele jos la computerele de la Fort Meade. Era nevoie de timp ca ele să fie prelucrate, ca să se sorteze ce avea să se păstreze şi ce urma să fie aruncat, dar fap­tul că Sam folosise numele lui Quinn asigură păstrarea mesajului la dosar. Acesta fu studiat la începutul după‑amiezii, după ora Washington‑ului, şi trans­mis mai departe la Langley

Pasagerii pentru zborul către Londra erau chemaţi să se pre­zinte la plecare când se opri camionul în curtea exterioară clădi­rii de plecări. Cei patru bărbaţi coborâţi din el se îndreptară hotărâţi spre uşile de intrare dar nu arătau deloc a pasageri pen­tru Londra; nimeni nu observă nimic. Cu excepţia elegantului om de afaceri. Acesta îşi ridică privirea, îşi împături revista, se sculă ţinându‑şi parde­siul pe o mână şi umbrela pe cealaltă şi ră­mase cu ochii la ei, urmărindu‑i.

Conducătorul celor patru în costum negru şi cu o cămaşă deschisă la gât, juca cărţi într‑o tavernă din Castelblanc în după‑amiaza precedentă. Ceilalţi trei erau în cămăşile albastre şi pantalonii obişnuiţi ai lucrătorilor din viile şi livezile de măslin, îşi purtau cămăşile peste pantaloni, amănunt ce nu‑i scăpă omului de afaceri. Quinn nu se vedea, era la toaletă. Sistemul public de adresare îşi repetă ultimul apel. Quinn îşi făcu apari­ţia. O coti brusc spre dreapta, către uşile de îmbarcare, scoţându‑şi biletul din buzunarul de la piept, fără să‑i vadă pe cei pa­tru din Castelblanc. Aceştia începură îndată să înainteze către spatele întors al lui Quinn. Un hamal începu să traverseze holul împingând un şir lung de căru­cioare legate între ele, pline cu ba­gaje.

Omul de afaceri traversă până la hamal şi rămase mai într‑o parte. Aşteptă momentul potrivit şi dădu un ghiont zdravăn coloanei de cărucioare. Pe podeaua netedă de marmură, coloana prinse viteză şi se năpusti plină de avânt asupra celor patru băr­baţi aflaţi în mers. Unul dintre ei le zări la timp, se aruncă într‑o parte, se împiedică şi se întinse lat pe jos. Coloana îl izbi pe cel de‑al doilea în şold, îl dădu peste cap, se rupse în mai multe bucăţi şi porni zăngănind în trei direcţii diferite. Capu cel cu costumul negru primi o bucată de opt cărucioare în dia­fragmă şi se îndoi. Cel de‑al patrulea îi sări în ajutor. Îşi reve­niră şi se regrupară la timp ca să vadă ceafa lui Quinn dispărând în holul de plecare.

Cei patru bărbaţi din sat o luară la fugă spre uşa de sticlă. Stewardesa le oferi un zâmbet profesional şi le sugeră că nu mai era posibil nici un rămas bun plin de afecţiune plecarea fu­sese deja anunţată demult. Prin geam puteau să vadă cum ame­ricanul trecea prin controlul paşapoartelor şi ieşea pe pistă. O mână politicoasă îi dădu deoparte.