Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Orsini, i se adresă Quinn cu glas scăzut. Je m'appelle Qu­inn. Je veux te parler.

Reccţia lui Orsini fi de a‑şi apăsa piciorul vătămat, respirând zgomotos de durere şi lăsându‑şi mâna stângă în jos spre ge­nunchi. Era bun. Mâna stângă se mişca uşor ca să‑şi maseze ge­nunchiul şi îi distrase atenţia lui Quinn pentru o secundă. Mâna dreaptă i se mişcă mult mai rapid, lăsându‑se în jos şi dând dru­mul cuţitului din mânecă în aceeaşi clipă. Quinn surprinse luci­rea oţelului în lumina lunii şi sări într‑o parte. Lama îi trecut pe lângă gât, pătrunse în umărul hainei de piele şi se înfipse adânc în scândurile hambarului din spatele său.

Quinn pierdu o secundă cât să apuce hăcuitorul de oase şi să‑l scoată din lemn ca să‑şi elibereze haina. Pentru Orsini era destul. Ajunsese deja în spatele tractorului, alergând pe aleea din spatele vehiculului ca o pisică. Dar o pisică rănită.

Dacă n‑ar fi fost rănit, Quinn l‑ar fi pierdut cu siguranţă. Oricât de în formă era americanul, când un corsican o apucă în maquis, prea puţini pot să se ia la întrecere cu el. Firele aspre ale pârloagelor înalte până la brâu se agaţă şi trag de haine ca o mie de degete. Senzaţia este că înaintezi prin apă. După două sute de metri toată energia ţi‑e stoarsă; picioarele parcă sunt de plumb. Un om poate să se lase la pământ în oceanul de maquis şi să dispară, invizibil de la trei metri.

Dar Orsini nu mai avea viteză. Şi mai avea un duşman: lu­mina lunii. Quinn îi văzu umbra ajunsă la capătul aleii care marca ultimele case din cătun cum pătrundea în pârloagele de pe coasta dealului. Quinn se luă după el pe aleea care ajunsese mai încolo în potecă şi apoi în maquis. Putea să audă fâşâitul ierburilor din faţa lui şi se orientă după zgomot.

Văzu apoi din noi capul lui Orsini la şapte‑opt metri în faţă, înaintând de‑a curmezişul coastei muntoase dar înălţându‑se per­manent. La o sută de metri mai departe, sunetele încetară. Or­sini se lăsase la pământ. Quinn se opri şi făcu acelaşi lucru. Să fi mers înainte cu luna în spate ar fi fost pur şi simplu o nebunie.

Mai vânase şi mai fusese vânat şi altă dată în timpul nopţii, în tufişurile dese de pe Mekong, prin jungla de nepătruns de la nord de Khe Sanh, în ţinuturi muntoase cu călăuze montagnarde. Toţi băştinaşii sunt foarte buni pe propriul lor teren, Vietcongul, în jungla lor, boşimanii din Kalahari în deşertul în care s‑au născut. Orsini era şi el pe teren propriu, acolo unde se născuse şi fusese crescut, încetinit de un genunchi vătămat, fără cuţit dar aproape sigur cu o armă. Iar Quinn avea nevoie de el viu. Aşa că rămaseră amândoi ghemuiţi în pârloage, ascultând sunetele nopţii ca să‑l discearnă pe acela care nu poate fi făcut nici de un greiere, nici de un iepure, nici de o pasăre care‑şi flu­tură aripile, ci numai de un om. Quinn se uită la lună; mai avea o oră până să apună. După aceea nu avea să mai vadă nimic, până în zori, când corsicanului aveau să îi sosească ajutoare din satul aflat cu un sfert de milă mai la poalele muntelui.

Vreme de 45 de minute din ora aceea nu se mişcă niciunul. Fiecare stătea şi asculta, aşteptând ca celălalt să facă prima miş­care. Când Quinn auzi scrâşnetul îşi dădu seama că era sunet de metal lovit de stâncă. Încercând să‑şi aline durerea din genunchi. Orsini îşi lăsase arma să se lovească de piatră. Nu era decât una; la cinci metri în dreapta lui Quinn, iar Orsini era în spatele ei. Quinn începu să se târască încet prin pîrloage la nivelul solului. Nu spre stâncă ar fi însemnat să se trezească cu un glonte în faţă, ci spre un tufiş mai mare de pîrloage aflat la trei metri în faţa acesteia.

În buzunarul din spate mai avea un rest din sfoara de pes­cuit pe care o folosise la Oldenburg ca să lase magnetofonul să spânzure printre ramurile copacului; legă un capăt în jurul tufi­şului la o înălţime de trei sferturi de metru de pământ, apoi se retrase spre locul de unde pornise, desfăşurând sfoara pe măsură ce înainta. Când fu sigur că se afla destul de departe, începu să tragă uşor de sfoară.

Tufişul se mişca şi foşnea. Se opri, lăsând sunetul să pă­trundă în urechile ciulite, mai trase o dată şi încă o dată. Apoi îl auzi pe Orsini că începe să se târască.

Corsicanul se ridică în sfârşit în genunchi la trei metri de tu­fiş. Quinn îi văzu ceafa şi trase puternic de frânghie pentru ul­tima oară. Tufişul tresări. Orsini îşi ridică arma cu amândouă mâinile şi trase o salvă de şapte gloanţe în terenul de la baza tu­fişului. Când se opri, Quinn era în spatele lui, în picioare, cu Smith & Wessonul aţintit în spinarea lui Orsini.

În vreme ce ecoul ultimelor împuşcături se stingea în josul muntelui, corsicanul simţi să ceva nu era în regulă. Se întoarse încet, îl văzu pe Quinn.

— Orsini.

Avea de gând să spună: Nu vreau decât să stăm de vorbă. Oricine altul în situaţia lui Orsini ar fi fost nebun să încerce. Sau disperat. Sau convins că era mort dacă nu încerca. Orsini îşi întoarse bustul şi trase ultimul cartuş. Era inutil. Glonţul se îndreptă spre văzduh pentru că, doar cu o jumătate de secundă înainte ca Orsini să tragă, Quinn făcuse acelaşi lucru. N‑avea de ales. Glonţul îl atinse pe corsican în plin piept şi îl aruncă îna­poi, cu faţa în sus, în maquis.

Nu era o lovitură în inimă dar destul de gravă. N‑avusese vreme să‑l ţintească în umăr şi erau mult prea aproape pentru jumătăţi de măsură. Orsini zăcea întins pe spate cu privirea în­dreptată spre americanul aplecat, către el. Coşul pieptului i se umplea cu sângele scurs din plămânii găuriţi, ajungându‑i în gât.

— Ţi‑au spus că am venit să te omor, nu‑i aşa? îl întrebă Quinn.

Corsicanul îşi mişcă încet capul încuviinţând.

— Te‑au minţit. El te‑a minţit. Ca şi în ce priveşte hainele băiatului. Am venit să‑i aflu numele. Grăsanul, cel care a orga­nizat totul. Nu‑i mai datorezi nimic, acum. Cine e?

Dacă în ultimele lui momente Orsini mai era legat de codul tăcerii sau dacă nu era decât sângele care îi gîlgîia în gât, Quinn nu avea să mai afle niciodată. Omul întins pe spate îşi deschise gura în ceea ce ar fi putut fi un efort de a vorbi sau poate doar un zâmbet dispreţuitor. În loc de acestea, tuşi uşor şi gura i se umplu de un şuvoi de sânge înspumat, roşu aprins, care prinse să i se scurgă pe piept. Quinn auzi sunetul acela pe care‑l mai auzise şi altă dată şi pe care îl cunoştea atât de bine; hârâitul slab al plămânilor care se golesc pentru ultima oară. Orsini îşi pră­văli capul într‑o parte şi Quinn văzu cum scinteierea dură din ochii lui negri începe să pălească.

Satul era tot tăcut şi întunecat când se întoarse pe aleea care ducea în piaţa principală. Trebuie să fi auzit cu toţii bubuitul puştii, unicul tunet al revolverului pe strada principală, canonada de pe munte. Dar dacă ordinele erau ca să rămâ­nă înăun­tru, le ascultau cu toţii cu sfinţenie. Totuşi cineva, tânărul poate, deve­nise curios. Poate că văzuse motocicleta care zăcea răsturnată lângă tractor şi se temea de ce‑i mai rău. Oricum ar fi fost, acesta stătea în aşteptare.

Quinn se urcă în Opelul rămas în piaţa principală. Nu se atinsese nimeni de el. Îşi prinse centura de siguranţă, se întoarse cu faţa spre stradă şi ambală motorul. Când izbi partea laterală a hambarului de lemn, chiar în faţa roţilor tractorului, scândurile vechi se făcură ţăndări. Se auzi zgomotul maşinii care se iz­bea de nişte baloturi de fân din interiorul hambarului şi încă un tunet de lemn spintecat când Ascona dărâmă celălalt perete.