Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Quinn se uită la componentele risipite între ei pe banchetă. Chiar dacă apa­ratul mai era încă în stare de funcţionare, de‑acum era imposibil să mai încerce să transmită dezinformări prin intermediul lui. Exclamaţia lui Sam îi va fi anun­ţat deja pe ascultători că fusese descoperit. Goli toate obiectele din poşeta răstur­nată, îi ceru şoferului să tragă lângă trotuar şi aruncă atât geanta cât şi dispozi­tivul de ascultare electronică într‑o ladă de gunoi.

— Ei bine, asta explică ce s‑a întâmplat cu Marchâis şi Pretorius, spuse Quinn. Trebuie să fi fost doi; unul care stătea în apropierea noastră ca să asculte ce progrese făceam noi şi să transmită totul mai departe prin telefon amicului care putea să ajungă la ţintă înaintea noastră. Dar de ce naiba nu s‑au ivit la falsa întâlnire de dimineaţă?

— N‑o aveam, spuse Sam brusc.

— N‑aveai ce?

— N‑aveam poşeta cu mine. Eram la micul dejun în bar tu ai vrut să vor­bim sus. Mi‑am uitat geanta, am lăsat‑o pe banchetă. A trebuit să mă întorc după ea, am crezut că mi‑au furat‑o. Mai bine să fi fost aşa.

— Da. Tot ce au auzit a fost că îi spuneam şoferului de la taxi să ne lase pe rue de Chalon, la colţul străzii. Şi cuvântul bar. Erau două pe stradă.

— Dar cum naiba au putut să‑mi facă aşa ceva la poşetă? întrebă ea. Am avut‑o tot timpul cu mine de când am cumpă­rat‑o.

— Nu‑i geanta ta e un duplicat, spuse Quinn. Cineva a văzut‑o, a făcut o imitaţie exactă şi a efectuat schimbul. Cîţi oa­meni au venit în apartament la Kensington?

— După ce‑ai şters‑o tu? Toţi dracii şi mama lor pe deasu­pra. Au fost Cra­mer cu britanicii, Brown, Collins, Seymour şi încă vreo trei‑patru de la FBI. Eu m‑am dus la ambasadă, la conacul ăla din Surrey unde te‑au ţinut pe tine o vreme, în Sta­tele Unite, înapoi ei drăcia dracului, am fost cu ea peste tot. Şi nu era nevoie decât de cinci minute cât să se golească geanta veche, să se pună conţinutul în duplicat şi să se efectueze schimbul.

— Unde vrei să mergi, camarade? întrebă şoferul.

La Hotel du Colisée nici nu putea fi vorba; ucigaşii ştiau de el. Dar nu şi de garajul unde îşi parcase Opelul. Fusese acolo singur, fără Sam şi geanta ei mor­tală.

— Race de la Madeleine, spuse el, la colţ cu Chauveau‑Lagarde.

— Quinn, poate că ar fi mai bine să mă întorc înapoi în SUA doar cu ce‑am aflat până acum. M‑aş duce la ambasada noastră de aici şi aş insista să‑mi dea doi poliţişti americani care să mă escorteze. Washingtonul trebuie să afle ce ne‑a spus Zack.

Quinn se uită la străzile pe care treceau. Taxiul se îndrepta pe rue Royale. Înconjură Place de la Madeleine şi îi lăsă la in­trarea în garaj. Quinn îi dădu şoferului un bacşiş gras.

— Încotro mergem? întrebă Sam după ce erau în Opel şi se îndreptau spre sud peste Sena, către cartierul latin.

— Tu mergi la aeroport, îi răspunse Quinn.

— La Washington?

— În nici un caz la Washinton. Ascultă, Sam, acum mai mult ca niciodată nu trebuie să te duci acolo lipsită de apărare. Oricine ar fi cei din spatele chestiei ăsteia, sunt mult mai sus‑puşi decât o mână de foşti mercenari. Mercenarii n‑au fost decât mâna de lucru angajată. Lui Zack i s‑a transmis tot ce se întâmpla de partea noastră. A fost avertizat de progresele poliţiei, de dispoziţiile Scotland Yardului, Londrei şi Washingtonului. To­tul a fost coreografiat, chiar şi uciderea lui Simon Cormack.

Când puştiul alerga pe marginea drumului trebuie să fi fost cineva între pomi cu detonatorul. De unde putea să ştie ca să fie acolo? Pentru că lui Zack i s‑a spus ce să facă exact, etapă cu etapă, inclusiv cum să ne elibereze. Motivul pentru care nu m‑a ucis şi pe mine este că nu i s‑a comandat. Lui nici nu‑i tre­cea prin cap că avea să omoare pe cineva.

— Dar ne‑a spus cine, protestă Sam. Americanul ăsta, cel care a organizat totul şi l‑a plătit şi pe el.

— Şi grăsanului cine i‑a spus?

— Aha! Există cineva în spatele grăsanului.

— Trebuie să existe, îi răspunse Quinn. Şi încă sus foarte sus. Cu adevă­rat sus. Ştim ce s‑a întâmplat şi cum, dar nu ştim cine sau de ce. Te duci acuma înapoi la Washington şi le spui ce‑ai aflat de la Zack. Ce avem? Spusele unui răpitor, criminal şi mercenar, acuma cât se poate de convenabil mort. Un om care fugea speriat până în măduva oaselor în urma celor făcute, încercând să‑şi cumpere libertatea cu preţul denunţării propriilor colegi şi returnării diaman­te­lor, cu o poveste de adormit copii că a fost pus să facă tot ce‑a făcut.

— Atunci unde mergem de aici?

— Tu te dai la fund. Eu plec după corsican. El e cheia. El e angajatul grăsa­nului, cel care a furnizat cureaua ucigaşă şi a pus‑o pe Simon. Pun pariu că lui Zack i s‑a poruncit să întârzie cu negocierile încă şase zile, cerând diamante în loc de bani, pentru că noile haine nu erau încă gata. Programul a fost dat peste cap, mergea prea repede, trebuia încetinit. Dacă reuşesc să ajung la Orsini, să‑l prind în viaţă, să‑l fac să vorbească, proba­bil că el ştie numele celui care l‑a angajat. După ce avem nu­mele grăsanului, de‑abia atunci putem să mergem la Washin­gton.

— Lasă‑mă să vin cu tine, Quinn. Aşa ne‑am înţeles.

— Aşa s‑a înţeles Washingtonul. Înţelegerea s‑a anulat. Tot ce ne‑a spus Zack a fost înregistrat de microfonul ăla din poşeta ta. Ei ştiu că noi ştim. Pentru ei urmărirea este acum după tine şi după mine. Numai dacă am putea să facem rost de numele grăsanului! Atunci Vânătorii se transformă în vânat. FBI‑ul o să aibă grijă de asta. Şi CIA.

— Şi eu unde să merg să mă dau la fund, şi pentru câtă vreme?

— Până îţi dau eu telefon şi‑ţi spun că am scos‑o la capăt într‑un fel sau altul. Cât despre loc Malaga. Am nişte prie­teni în sudul Spaniei care au să aibă grijă de tine.

Parisul, ca şi Londra, e un oraş cu două aeroporturi. Nouă­zeci la sută din cursele externe pleacă de la aeroportul Charles de Gaulle din nordul capitalei. Dar Spania şi Portugalia sunt în continuare deservite de mai vechiul aeroport de la Orly, din partea de sud. Pentru a mări confuzia, Parisul are şi două ter­minale separate pentru fiecare aeroport. Autobuzele pentru Orly pleacă de la Maine‑ Mont­parnasse din cartierul Latin. Qu­inn ajunse aici la treizeci de minute după ce plecase din Madeleine, îşi parcă maşina şi o conduse pe Sam în holul principal.

— Dar hainele mele, lucrurile de la hotel? se plânse Sam.

— Fă‑le uitate. Dacă ticăloşii nu pândesc acum lângă hotel, înseamnă că sunt nişte dobitoci. Şi nu sunt. Ai paşaportul?

— Da. Îl port întotdeauna la mine.

— Şi eu la fel. Şi cărţile de credit?

— Sigur. La fel.

— Du‑te la bancă şi scoate câţi bani îţi permite contul de pe cartea de credit.

În vreme ce Sam era la bancă, Quinn îşi folosi ultimii bani ca să‑i cumpere un bilet Paris‑Malaga. Pierduse cursa de 12.45, dar mai era una la 17,35.

— Prietena dumneavoastră trebuie să aştepte cinci ore, îi spuse fata de la casa de bilete. Autobuzele pleacă de la Poarta Jevery la fiecare 12 minute şi merg până la terminalul Orly Sud.

Quinn îi mulţumi, se duse pe partea cealaltă la bancă şi îi dădu biletul lui Sam. Ea scosese cinci mii de dolari, dintre care Quinn îşi luă patru mii.

— Te duc la autobuz chiar acum, îi spuse el. Eşti mai în si­guranţă la Orly decât aici, în caz că vin să se intereseze de plecă­rile de la aeroport. Cum ajungi acolo, treci direct pe la contro­lul paşapoartelor şi intri în zona liberă de taxe. E mai greu să te prindă acolo. Ia‑ţi o geantă nouă, aşteaptă avionul şi ai grijă să nu‑l pierzi. La Malaga au să te aştepte nişte oameni.