Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Şi cu întâlnirea asta ce vrei? îl întrebă Quinn. Ce ar tre­bui să fac eu pen­tru tine?

Zack se aplecă şi îl prinse pe Quinn de braţ.

— Vreau să ies, spuse el. Dacă eşti cu ăia de m‑au angajat, spune‑le că nu‑i nevoie să vină după mine. N‑o să suflu nicio­dată nici o vorbuliţă, niciodată. Nu curcanilor, în orice caz. Aşa că ei sunt în siguranţă.

— Dar nu sunt cu ei, protestă Quinn.

— Atunci spune‑le alor tăi că nu eu l‑am omorât pe băiat, spuse Zack. Asta n‑a făcut niciodată parte din afacere. Jur pe viaţa mea că n‑am avut niciodată de gând să moară băiatul.

Quinn reflectă că dacă Nigel Cramer sau Kevin Brown aveau să pună vreo­da­tă mâna pe Zack, „pe viaţă" era exact ce avea să primească în calitate de oaspete al Majestăţii Sale sau al Unchiului Sam.

— Câteva ultime amănunte, Zack. Diamantele. Dacă vrei să ceri clemenţă, mai bine să le dai răscumpărarea înapoi de la bun început. Le‑ai cheltuit?

— Nu, îi răspunse Zack grăbit. Nici gând. Sunt aici. Fiecare împuţită de piatră.

Băgă mâna sub masă şi aruncă pe ea un sac de pânză. Sam rămase cu ochii holbaţi.

— Orsini, continuă Quinn impasibil. Unde‑i acum?

— Dumnezeu ştie. Probabil că s‑a întors în Corsica. A ple­cat de acolo acum zece ani ca să lucreze cu bandele din Marsi­lia, Nisa şi, mai târziu, din Paris. Asta‑i tot ce‑am putut să scot de la el. Oh, şi vine dintr‑un sat pe care‑l cheamă Castelblanc.

Quinn se ridică, luă sacul de pânză şi aruncă o privire în jos către Zack.

— Eşti în găleată, camarade. Până la urechi. O să vorbesc cu autorităţile. Poate că au să accepte să depui mărturie. Dar şi asta e destul de greu. Dar o să le spun că au existat alţi oameni în spatele tău şi probabil alţii în al lor. Dacă o să creadă chestia asta şi tu o să le povesteşti tot, s‑ar putea să te lase în viaţă. Ceilalţi, cei pentru care ai lucrat... nici gând.

Se întoarse să plece. Sam se ridică şi ea să‑l urmeze. De parcă ar fi preferat adăpostul pe care i‑l oferea americanul, Zack se ridică şi el şi se îndreptară toţi trei spre uşă. Quinn se opri.

— Un ultim lucru. De ce numele de Zack?

Ştia că în timpul răpirii psihiatrii şi specialiştii în descifrarea codurilor îşi bătuseră capul cu numele ăsta, căutând un indiciu posibil pentru identitatea reală a celui care îl alesese. Lucraseră pe o mulţime de variaţii ale lui Zachary, Zacchariah, căutaseră rude ale criminalilor cunoscuţi care să fi avut astfel de pre­nume.

— De fapt era Z‑A‑K, îi răspunse Zack. Literele de la nu­mărul de înscriere în circulaţie al primei maşini pe care am avut‑o.

Quinn îşi ridică o singură spânceană. Ajunge cu spihiatrii. Făcu un pas afară. Zack venea în urma lui. Sam era încă în uşă când liniştea străzii fu sfâşi­ată de bubuitul armei.

Quinn nu văzuse nici maşina, nici omul cu arma. Dar auzise clar sunetul „vâââj" al glontelui care‑i trecea pe lângă faţă şi sim­ţise adierea rece şi uşoară de pe obraz. Glontele trecu la nici un deget de urechea lui, nu însă şi de Zack. Mer­ce­narul îl recep­ţionă la baza gâtului.

Reflexele rapide pe care le avea Quinn îi salvară viaţa. Nu era străin de su­ne­tul acela, ceea ce îi dădu un avans. Trupul lui Zack fu aruncat înapoi în tocul uşii, de unde ricoşă înainte. Qu­inn era la loc în arcada uşii înainte ca genunchii lui Zack să fi apucat să se îndoaie. Secunda cât mercenarul rămăsese încă în picioare acţionă ca o pavăză între Quinn şi maşina parcată la treizeci de metri.

Quinn se aruncă prin uşă cu spatele, se răsuci, o prinse pe Sam şi o trase împreună cu el pe jos pe podea dintr‑o singură mişcare. În clipa când atingeau amândoi dalele murdare, un al doilea glonte trecu prin uşa gata să se închidă de deasupra lor şi smulse tencuiala din peretele lateral al cafenelei. Apoi uşa acţio­nată cu arcuri se închise.

Târându‑se rapid în patru labe, Quinn traversă barul, trăgând‑o pe Sam după el. Maşina înainta pe alee ca să îndrepte unghiul trăgătorului, şi o rafală de împuşcături transformă în ţăndări fereastra de sticlă şi ciurui uşa cu gloanţe. Barmanul, presupusul Hugo, fu mai lent. Rămase cu gura căscată în spa­tele tejghelei până când o ploaie de cioburi de la stocul de sticle care se pulverizau îl trimise şi pe el la podea.

Împuşcăturile încetară se încărca arma. Quinn se ridică şi o porni în goană spre ieşirea din spate, cu stânga trăgând‑o pe Sam după el, cu dreapta încă încleştată pe sacul cu diamante. Uşa din spate a barului dădea într‑un coridor, cu toalete pe fie­care parte. Drept în faţă era o bucătărie jegoasă. Quinn stră­bătu bucătăria în goană, deschise uşa de la capătul ei cu picio­rul şi ieşi într‑o curte interioară.

Lăzi de bere erau stivuite aici, aşteptând să fie preluate. Folosindu‑se de ele ca de o scară, Quinn şi Sam trecură peste zidul din spate al curţii şi se lăsară să cadă într‑o altă curte interioară care aparţinea unei măcelării de pe strada para­le­lă, Passage de Gatbois. Peste trei secunde ieşeau din prăvălia unui măcelar în­ţepenit de uimire şi se găseau în stradă. Din fericire, la treizeci de metri mai sus era un taxi. Din spatele lui cobora clătinându‑se o doamnă foarte în vârstă care îşi căuta mărunţişul în po­şetă. Quinn ajunse înainte să şi‑l găsească, o trânti pur şi simplu pe trotuar şi îi spuse: „C'est payé, madame".

Se aruncă în spatele maşinii, ţinând‑o încă strâns de mână pe Sam, aruncă sacul pe banchetă, scoase un teanc de bancnote franţuzeşti şi i le vârî şoferului sub nas.

— Să plecăm de aici, repede, îi spuse acestuia. Bărbatul ga­gicei mele a apărut cu ceva muşchi închiriaţi.

Marcel Dupont era un bătrân cu mustaţa ca de morsă care bătea străzile Parisului cu taxiul de patruzeci şi cinci de ani. Înainte de asta luptase cu France­zii Liberi. La viaţa lui avusese prilejul să‑şi ia tălpăşiţa din vreo câteva locuri la un pas înaintea brigăzilor de duri. Pe deasupra, era francez şi fata blondă care era târâtă în taxiul lui era cât se poate de arătoasă. Şi mai era şi parizian şi ştia să recunoască un teanc gros de bancnote atunci când le vedea. Trecuse de mult vremea când americanii dădeau bacşişuri de zece dolari. Acum se părea că cei mai mulţi veneau la Paris cu un buget de zece dolari pentru o zi întreagă. Lăsând în urmă o dîră de fum negru de la cauciucuri, o porni în susul pasajului, ieşind în Avenue Daumesnil.

Quinn se întinse peste Sam ca să tragă mai bine uşa. Aceasta se lovi de un obstacol şi se închise de‑abia când o trânti a doua oară. Sam se lăsase pe spate, albă ca varul. Apoi îşi ob­servă nepreţuita ei poşetă din piele de crocodil de la Harrods. Forţa cu care fusese închisă uşa i‑o rupsese aproape de bază, sfâşiin­du‑i cusătura. Inspecta stricăciunea şi se încruntă nedume­rită.

— Quinn, ce dracu‑i asta?

„Asta" era marginea proeminentă a unei baterii negre cu portocaliu, subţire cât o foaie de napolitană, de genul celor folo­site la aparatele polaroid. Quinn tăie cu briceagul restul cusătu­rii de pe fund, lăsând să se vadă că bateria făcea parte dintr‑un şir de trei, de şase pe zece centimetri, legate între ele. Transmiţătorul şi bliperul erau în plăcuţa cu circuite imprimate, şi ea tot pe fund, cu un fir care ducea la microfonul din butonul care forma baza încuietorii. Antena era în cu­rea­ua cu care se ţinea pe umăr. Era un dispozitiv ultramodern, profesionist, miniatu­ral şi activat cu vocea ca să economisească sursa de alimentare.