Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Pe banchetă, alături de Brown, erau Collins şi Seymour.

— Ar fi trebuit să‑mi dau seama, spuse Collins cu regret. Ar fi trebuit să observ diferenţa de timp.

— Ce diferenţă de timp? întrebă Seymour.

— Nu‑ţi aminteşti de învălmăşeala de pe aleea Casei Winfield de acum trei săptămâni? Quinn a plecat cu 15 minute înaintea mea, dar în Kensington n‑a ajuns decât cu trei minute mai devreme. Şi eu n‑am cum să‑l depăşesc pe un taximetrist în traficul de la ora de vârf din Londra. S‑a oprit pe undeva, şi‑a făcut el ceva pregătiri.

— N‑avea cum să plănuiască aşa ceva de acum trei săptămâni, obiectă Seymour. N‑avea de unde să ştie cum decurg lu­crurile.

— Nici n‑avea de ce, îi spuse Collins. Doar i‑ai citit dosa­rul. A fost destulă vreme în luptă ca să fie la curent cu poziţiile de retragere pregătite în caz că lucrurile nu merg bine.

— Tocmai a intrat în St. John's Wood, anunţă operatorul.

La intersecţia cu Lord, maşina poliţiei se apropie lateral, cu fereastra deschisă.

— Se îndreaptă spre nord, spuse Moxon, arătând spre şo­seaua Finchley.

Celor două maşini li se alătură o altă maşină de patrulă; se îndreptau acum spre nord prin Swiss Cottage, Hendon şi Mill Hill. Distanţa se micşorase la 300 m şi se uitau cu toţii atent în faţă după un bărbat înalt, fără cască, pe motoretă.

Trecură prin Mill Hill Circus doar la 100 m în spatele emi­ţătorului şi începură să urce panta spre intersecţia Five Ways. De‑abia atunci înţeleseră că Quinn trebuie să‑şi fi schimbat ve­hiculul. Trecură pe lângă doi motociclişti care nu emiteau nici un sunet şi fură depăşiţi de alte două motociclete puternice dar detectorul D/D pe care îl căutau continua să înainteze în faţa lor. Când sunetul o coti la intersecţia Five Ways pe A.1 care du­cea către Hertfordshire, văzură că ţinta lor era acum un Vol­kswagen Golf GT1 cu capota deschisă, al cărui şofer purta o că­ciulă groasă de blană trasă până peste urechi.

Primul lucru pe care avea să şi-l amintească Cyprian Fothergill despre eve­ni­mentele din acea zi era că se îndrepta spre fer­mecătoarea lui căsuţă de la ţară şi, înainte de Borehamwood, fusese brusc depăşit de o uriaşă maşină neagră care i se băgase apoi în faţă şi îl obligase să frâneze brusc şi să se oprească în afara drumului. Cât ai bate din palme, trei indivizi imenşi, avea să povestească el mai târziu prietenilor de la club care‑l ascultau cu gura căscată, au ţâşnit din ea, i‑au înconjurat maşina şi şi‑au aţintit nişte puşcoace enorme asupra lui. Apoi în spate a tras o maşină a poliţiei şi din ea au ieşit trei jandarmi drăgălaşi care le‑au spus americanilor păi, trebuie să fi fost sigur americani şi erau imenşi să lase armele dacă nu voiau să fie dezarmaţi cu forţa.

Îşi mai aducea aminte de‑acum se bucura de atenţia în­cordată a întregului bar că unul din americani i‑a scos că­ciula de blană şi a zbierat: „Ascultă, idiotule, unde e?", în timp ce unu dintre poliţişti a întins mâna pe scaunul din spate şi a scos o valiză diplomat pentru care el, Cyprian, a trebuit să‑şi piardă o oră ca să‑i convingă că nu‑l văzuse niciodată în viaţa lui.

Americanul acela voinic şi cu părul cărunt, care după toate aparenţele era şeful celor din maşina neagră, i‑a smuls poliţistu­lui diplomatul din mână, l‑a deschis şi s‑a uitat în el. Era gol. După toată tevatura asta, era gol. Atâta tevatu­ră pentru o geantă goală... În orice caz, americanii înjurau ca nişte birjari şi foloseau un limbaj pe care el, Cyprian, nu l‑a mai auzit în viaţa lui şi spera să nici nu mai aibă ocazia. Şi după aceea a început şi sergentul britanic, de parcă nici el nu era de pe lumea asta...

La ora 14.25, sergentul Kidd se întorcea la maşina poliţiei ca să răspundă la apelurile insistente transmise prin radio.

— Tango Alpha, începu el.

— Tango Alpha, aici locţiitorul comisarului adjunct Cramer. Cine e acolo?

— Sergentul Kidd, domnule. Divizia F.

— Ce‑aveţi acolo, sergent?

Kidd aruncă o privire spre Volkswagenul prins, cu ocu­pantul lui înspăimân­tat, spre cei trei agenţi FBI care examinau valiza diplomat goală ceilalţi doi yan­kei care stăteau şi se uitau plini de speranţă la cer şi spre cei trei colegi ai săi care încercau să ia declaraţii.

— Niţică încurcătură, domnule.

— Sergent Kidd, ascultă‑mă cu atenţie. Aţi pus cumva mâna pe un american înalt care tocmai a furat două milioane de do­lari?

— Nu, domnule, îi răspunse Kidd. Am pus mâna pe un fri­zer foarte vesel ca­re tocmai a făcut pe el.

— Cum adică, dispărut?

Ţipătul, urletul sau zbieretul, într‑o varietate de tonalităţi şi accente, răsuna peste nici o oră ca un ecou în apartamentul din Kensington, la Scotland Yard, la Whitehall, la Ministerul de interne, în Downing Street, Grosvenor Square şi Aripa de vest a Casei Albe. Nu se poate să se fi eva­porat.

Dar era întocmai ceea ce şi făcuse.

CAPITOLUL ZECE

Quinn aruncase valiza diplomat pe ban­cheta din spate a Golfului decapota­bil la treizeci de secunde după ce dăduse colţul străzii pe care era apartamentul. Când deschisese diplomatul adus de Collins înaintea zorilor, n‑apucase să ză­rească nici un dispozitiv de de­tectare a direcţiei, dar nici nu se aştepta la aşa ceva. Oricine ar fi fost cel care prelucrase geanta în laborator era mult prea deş­tept ca să lase urme vizibile ale implantului. Quinn îşi închipuia însă că precis diplomatul conţinea ceva care să conducă poliţia şi detaşamentele ei la orice rendez‑vous pe care l‑ar fi stabilit el cu Zack.

Aşteptând la semafor, deschisese încuietorile, îşi îndesase pa­chetul cu diamante în haina de piele cu fermoar şi aruncase o privire în jur. Golful era chiar lângă el. Şoferul, încotoşmănat cu căciula de blană, nu apucase să bage de seamă nimic.

După o jumătate de milă, Quinn abandonase motoreta; fără obligatoria cască de protecţie, mai mult ca sigur că ar fi atras atenţia vreunui poliţist. Lângă Brompton Oratory luase un taxi, îi spusese să‑l ducă în Marylebone, îl plătise în strada George şi îşi terminase drumul pe jos.

În buzunare avea tot ce reuşise să sustragă din apartament fără să atragă atenţia; paşaportul american şi permisul de con­ducere deşi acestea n‑aveau să‑i mai fie în curând de nici un folos, după ce se va fi dat alerta generală Ż, un teanc de bani englezeşti din poşeta lui Sam, briceagul său cu multe lame şi un cleşte din tabloul de siguranţe. De la o drogherie din Maryle­bone îşi făcu rost de o pereche de ochelari cu lentile normale, cu ramă groasă de baga, iar de la un magazin de confecţii de o pălărie de tweed şi un impermeabil.

Mai făcu o serie de cumpărături de la un magazin de dul­ciuri, de la unul de ustensile metalice şi altul de articole de voiaj. Se uită la ceas: cincizeci şi cinci de minute de când închi­sese telefonul din magazinul de fructe al domnului Patel. Intră pe strada Blandford şi descoperi cabina pe care o căuta în col­ţul străzii Chiltern, una dintr‑un şir de două. Intră în cea de‑a doua, al cărei număr îl memorase cu trei săptămâni în urmă şi pe care i‑l dictase lui Zack acum un ceas. Telefonul sună punc­tual la ora fixată.

Zack era prudent, nelămurit şi furios.

— Foarte bine, ticălosule, ce dracu' ai de gând?

În câteva propoziţii scurte, Quinn îi explică ceea ce făcuse. Zack îl ascultă în tăcere.

— Nu minţi? întrebă el. Că dacă da, puştiul tot într‑un sac de plastic o să sfârşească.