Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Uite ce e, Zack, pe mine mă doare‑n cot dacă au să te prindă sau nu. Un lucru mă interesează pe mine şi numai unul: să duc băiatul înapoi la familia lui, teafăr şi nevătămat. Şi în buzunarul de la haină am diamante brute în valoare de două milioane de dolari care cred că te interesează. Acuma, le‑am tras clapa copoilor pentru că tot voiau să‑şi bage nasul şi să facă pe deştepţii. Aşa că, vrei să stabilim un schimb sau nu?

— A trecut vremea, zise Zack. Mă mut.

— Din întâmplare asta‑i o cabină publică din Marylebone, spuse Quinn, dar ai dreptate, e mai bine să fii prudent. Sună‑mă la acelaşi număr diseară pentru amănunte. Eu o să vin singur, neînarmat, cu pietrele, oriunde. Pentru că sunt urmărit, mai bine după ce se întunecă. Să zicem, la ora opt.

— În ordine, mârâi Zack. Să fii acolo.

În clipa aceea sergentul Kidd lua microfonul maşinii ca să vorbească cu Cramer. După câteva minute toate posturile de poliţie primeau descrierea individului şi instrucţiunile ca fiecare poliţist care‑şi făcea rondul să fie cu ochii în patru, să‑l depis­teze dar să nu se apropie, să anunţe prin radio postul de poliţie şi să urmărească suspectul fără să intervină. Nu se dădea nici un nume, nici motivul pentru care omul era sub urmărire gene­rală.

La plecarea din cabină, Quinn se îndreptă pe jos pe strada Blandford până la hotelul Blackwood's. Era unul din acele ha­nuri vechi, ascunse pe străzile dosnice ale Londrei, care au reu­şit cumva să evite să fie achiziţionate şi igienizate de către fir­mele mari, o clădire cu douăzeci de camere, acoperită cu iederă, cu paneluri şi ferestre largi şi un foc care ardea în căminul de cărămidă de lângă recepţie, cu podeaua inegală de scânduri aco­perită cu preşuri. Quinn se apropie de fata cu înfăţişare plăcută de la recepţie.

— Salut, i se adresă el cu cel mai larg zâmbet de care era în stare.

Fata îşi ridică privirea şi îi întoarse zâmbetul. Înalt, adus de spate, cu pălărie de tweed, impermeabil şi valiză din piele de vi­ţel un turist american sută la sută.

— Bună ziua, domnule. Pot să vă fiu de folos cu ceva?

— Păi, acuma, sper că da, domnişoară. Da, sigur că da. Ve­deţi, tocmai am sosit cu avionul din Statele Unite şi am luat British Airways a dumneavoastră compania mea preferată întotdeauna şi ştiţi ce mi‑au făcut? Mi‑au pierdut bagajele. Da, domnişoară, le‑au dus tocmai la Frankfurt din greşeală.

Chipul fetei se încreţi îngrijorat.

— Şi acum, vedeţi dumneavoastră, or să mi le aducă ei îna­poi, peste două­zeci şi patru de ore. Treaba e însă că toate amă­nuntele despre excursie sunt în valiza aia mică şi, nu ştiu dacă vă vine să credeţi, dar nu pot în ruptul capului să‑mi aduc aminte unde trebuia să mă cazez. Am stat o oră cu doamna de la compania de aviaţie şi am studiat toate numele de hoteluri din Londra ştiţi cât de multe sunt? dar nici gând să mi‑l aduc aminte, numai dacă îmi vine înapoi valiza. Aşa că, pe scurt, am luat un taxi până în oraş şi şoferul mi‑a spus că aici la dumneavoastră e foarte bine... ăă... nu cumva aveţi o cameră pentru o noapte? Apropo, numele meu e Harry Russell.

Fata era pur şi simplu fermecată. Bărbatul acesta înalt arăta atât de dezori­entat de pierderea bagajelor, de incapacitatea de a‑şi aduce aminte unde trebuia să stea. Văzuse o grămadă de filme şi i se părea că aduce puţin cu domnul acela care le tot spunea celorlalţi să‑l lase în pace dar vorbea mai degrabă ca cel cu pana caraghioasă de la pălărie din Dallas. Nu‑i trecu nici o clipă prin minte că ar fi putut să mintă, nici să‑i ceară să se le­gitimeze. În mod normal, la Blackwood's nu primeau clienţi fără bagaj şi fără rezervare, dar să‑ţi pierzi bagajele şi să‑ţi uiţi şi hotelul pe deasupra, şi asta numai din cauza unei companii britanice... Se uită pe diagrama de camere libere; majoritatea clienţilor erau obişnuiţi ai hotelu­lui care trăgeau la el când ve­neau din provincie, câţiva locuiau permanent.

— Ar fi una, domnule Russell una mică şi mai în spate, mă tem...

— E tocmai bună, tânără doamnă. Oh, şi am să plătesc în numerar mi‑am schimbat nişte dolari la aeroport.

— Mîine dimineaţă, domnule Russell. Se întinse după o cheie veche de alamă. Sus pe scări, la etajul doi.

Quinn urcă scările cu treptele tocite, găsi numărul 11 şi intră în odaie. Micuţă, curată şi confortabilă. Mai mult decât adec­vată. Se dezbrăcă până la chiloţi, îşi puse ceasul cumpărat de la magazinul de obiecte metalice să sune la ora 18.00 şi adormi.

— Păi, de ce Dumnezeu a făcut treaba asta? întrebă minis­trul de interne, Sir Harry Marriott.

Erau în cabinetul lui de la ultimul etaj al clădirii Ministerului de interne şi Cramer tocmai terminase de povestit cu lux de amănunte tot ce se întâmplase. Sir Harry stătuse zece minute la telefon cu Downing Street şi doamna care îşi avea reşedinţa acolo nu era câtuşi de puţin mul­ţumită.

— Presupun că a avut sentimentul că nu poate să aibă în­credere în nimeni, spuse Cramer cu delicateţe.

— Sper că nu e vorba de noi, protestă ministrul. Doar am făcut tot ce‑am putut.

— Nu, nu de noi, îi răspunse Cramer. Era aproape de mo­mentul schimbului cu individul ăsta, Zack. În cazurile de răpiri, aceasta este întotdeauna faza cea mai periculoasă. Trebuie ac­ţionat cu o delicateţe extremă. După cele două scurgeri de in­formaţii confidenţiale de la programele de radio, unul francez şi celălalt britanic, se pare că preferă să acţioneze singur. Noi, de­sigur, nu putem permite aşa ceva. Trebuie să‑l găsim, domnule ministru de interne.

Cramer se mai resimţea încă de pe urma faptului că pier­duse complet su­pre­maţia în procesul de negociere, fiind redus doar la investigaţii.

— Nu pot să înţeleg în primul rând cum a scăpat, se plânse ministrul.

— Dacă aveam doi oameni de‑ai mei în apartament, n‑ar fi izbutit, îi aminti Cramer.

— Bine, bine, asta‑i să plângi după oalele sparte. Încearcă să‑l găseşti, dar fără zarvă, fără tămbălău, cu discreţie.

Părerea personală a ministrului de interne era că dacă indi­vidul ăsta Quinn avea să‑l elibereze pe Cormack de unul singur, n‑avea decât. Marea Britanie putea să‑i expedieze frumuşel pe amândoi la ei acasă cât mai urgent posibil. Dar dacă americanii aveau să încurce ei borcanele, n‑avea decât să fie încurcătura lor, nu a lui.

La aceeaşi oră, Irving Moss primea un telefon de la Houston. Îşi notă lista de preţuri a produselor oferite de grădinile de legume din Texas, închise telefonul şi începu să decodifice mesa­jul. Începu să fluiere de uimire. Dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea mai bine seama că nu avea de făcut decât o foarte mică modificare a propriilor sale planuri.

***

După acel fiasco de pe şoseaua de lângă Mill Hill, Kevin Brown descindea în apartamentul din Kensington iritat la maxim. Patrick Seymour şi Lou Collins îl înso­ţeau. Împreună, cei trei superiori purceseră să‑i ancheteze cale de mai multe ceasuri pe cei doi colegi subalterni.

Sam Somerville şi Duncan McCrea le explicară pe larg ce se întâmplase în cursul dimineţii, cum se întâmplase şi de ce nu pu­tuseră ei să prevadă nimic. Ca întotdeauna, McCrea avea un aer de parcă îşi cerea scuze cu totul dezarmant.

— Dacă a restabilit contactul telefonic cu Zack, e complet scăpat de sub con­trol, observă Brown. Dacă se folosesc de un sistem de la cabină la cabină, engle­zii n‑au nici un mijloc să‑i intercepteze. Habar n‑avem ce au de gând să facă.